Șoseaua de centură și „colaborarea” dintre partide – Dumitru MONACU, scriitor

Există în politica românească un obicei balcanic pe cât de răspândit pe atâta de dăunător. Este vorba de lipsa totală de colaborare dintre grupările politice, de o șuntare efectivă atunci când un proiect este promovat, proiectat și executat de către adversarii politici. Deși de multe ori cetățeanul, urbea sau județul ar avea clar de câștigat în cazul realizării unor proiecte care se derulează pe durata a minimum două mandate, politicienii din tabere adverse nu colaborează sub nicio formă. Ba mai mult, își dau reciproc la gioale mai ceva ca fotbaliștii, totul în defavoarea celor pe care ei susțin că îi reprezintă. La exemplele deja cunoscute de către botoșăneni (dintre care pe primul loc se situează evident, reabilitarea Teatrului Mihai Eminescu) iată că se mai poate consemna unul. Este vorba de proiectul privind șoseaua de centură a municipiului, proiect pus în ecuație de Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Botoșani condusă de fostul edil al municipiului, Florin Egner. Pentru că proiectul a demarat printr-o hotărâre legislativă elaborată în biroul viceprimarului PSD, tabăra adversă a blocat luni de zile acțiunea iar foarte repede, prin 2018, comunele păstorite de primari PNL (Mihai Eminescu, Răchiți și Stăuceni) s-au retras din asociație pe motiv de ineficiență a respectivei structuri. De altfel, o bună bucată de vreme Zona Metropolitană a fost subiectul numeroaselor critici venite ba din partea opozanților politici, ba din zona mass media toate acestea având ca ax principal faptul că acolo, în respectiva asociație se papă banul public de pomană și nu se vede nimic în urmă-i. Din nefericire pentru cârcotași și din fericire pentru cetățenii județului, amplul proiect de construire a unei șosele de centură nu mai este o himeră ci extrem de aproape de inaugurare a lucrărilor. Pentru cei care nu sunt la curent cu respectiva investiție, voi prezenta câteva date tehnice. Astfel, undeva aproape de service-ului auto „Câșlaru” (DN 29, la câțiva km de Baisa) se va construi un sens giratoriu de unde va porni șoseaua de centură ce va străbate 10 kilometri până la „înțeparea” în DJ 208 C (Botoșani – Vorona), la vreo câteva sute de metri de alt sens giratoriu, cel de la „Lebăda”. Lucrarea care va „înghiți” cam 70 de milioane de euro constă nu numai în construirea unei șosele ci, în paralel cu aceasta, zona va fi înzestrată cu toate utilitățile (electricitate, apă, canal, gaz) aspect extrem de important pentru afacerile care vor prinde contur de-a lungul arterei de circulație. Sunt de asemenea prevăzute și parcări, fapt care va conduce automat la dezvoltarea unor afaceri specifice zonelor de tranzit. Așadar, proiectul șoselei de centură nu este nicidecum o gogoriță electorală ci o realitate evidentă din moment ce banii există, constructorul selectat iar termenul de finalizare fiind stabilit undeva la finele anului 2026. Urmează inaugurarea lucrărilor care se va întâmpla cu siguranță în decursul acestui an. Ceea ce este extrem de interesant în această speță constă în faptul că respectiva arteră va continua cu o alta, de la „Lebăda”, printre Siliștea și Tocileni, până aproape de Victoria făcând astfel joncțiunea cu șoseaua Botoșani – Ștefănești. Această a doua etapă a proiectului șoselei de centură este încă în faza de proiectare și obținere a avizelor, deci cu mult în urma primei etape care, iată va prinde în foarte scurt timp contur. Și dacă am amintit de ea, trebuie să menționez că lungimea arterei de circulație din centura „Lebăda” – Victoria va însuma cam 12 km și va costa aproape 120 de milioane euro. Concluzia care se poate trage din cele prezentate este că, vorba cântecului, „dup-atâta frig și ceață” în Zona Metropolitană, apare soarele, acest proiect fiind de departe cel mai grandios și eficient din panoplia – săracă până la acest moment – a asociației. A doua concluzie scoate în evidență lipsa de orientare și fler politic a liberalilor botoșăneni care nu își mai pot lipi numele de acest proiect decât ca sabotori sau cârcotași și nu ca tovarăși de lucru. Asistăm așadar la implementarea unui proiect în aceleași condiții specific românești de necolaborare dintre grupările politice, ceea ce nu este deloc în regulă. În plus, ne face să medităm asupra unui aspect extrem de important și interesant în ceea ce privește investițiile mari de infrastructură și să ne punem o întrebare firească: oare câți bani s-au risipit aiurea de-a lungul timpului? Și involuntar, mai apare o întrebare: de ce nimeni nu plătește niciodată pentru erorile din administrația publică?