Gânduri către generația mea – Dumitru MONACU, scriitor

Probabil o mare parte dintre cititori se așteaptă să comentez cumva ieșirea (definitivă!) din scena politică a primarului. Nu o voi face întrucât, consider eu, este nedemn să lovești un om căzut. Că da, Cosmin Andrei este căzut cum nici nu și-a imaginat. Cazul „Andrei” nu reprezintă altceva decât o părticică infimă dintr-o Românie eșuată. O Românie care, cu durere o spun, este creația generației mele. Nu a străinilor, nu a tinerilor frumoși și liberi, nu a unor forțe oculte și nici măcar a neomarxiștilor, suveraniștilor sau globaliștilor. Toată construcția de azi a patriei noastre s-a ridicat pe o temelie putredă pe care generația mea a construit-o cu o încrâncenată migală. Noi, cei cu tâmplele cărunte am ratat întâlnirea cu istoria în 1989 la fel cum ne-am ratat tinerețea mulându-ne pe tiparul comunist. Știu, vor sări mulți în sus că atunci, în comunism, aveam locuri de muncă, aveam case și butelii, aveam siguranța zilei de mâine. Concluzia pe care o pot trage astăzi după ce am întors și pe față și pe dos traiul din acele vremuri este una singură: nu aveam absolut nimic, eram o masă amorfă de manevră programată să se supună. Argumentele pe care vi le voi prezenta sunt deja cunoscute de mulți membri ai generației mele care și-au folosit întrucâtva creierul. În primul rând, locurile de muncă și tot ce deriva din acestea, adică apartament, butelie, frigider și altele erau create artificial printr-o planificare ce nu ținea absolut deloc cont de necesitățile și tendințele societății. Astfel, se consumau doi lei ca să se producă un șurub de un leu și asta cu un singur scop: lumea trebuia să fie ocupată! Să nu cumva să le zburde unora mintea că „dincolo” ar putea fi mai bine. Că erau și unele fabrici și uzine rentabile este irelevant din moment ce peste 80 la sută dintre români munceau cel puțin șase ore pe zi (și soț și soție!) și tot nu le ajungeau banii în condițiile unui trai mizer, auster și cenușiu. Și dacă tot am pomenit de soții, să nu uităm nicicând de „grija” partidului pentru creșterea natalității, concediul de maternitate fiind în deceniul 9 de doar 112 zile după care intrau în scenă pentru îngrijirea micuților, bunicii, mătușile și alte asemenea rude. Că la creșe numai îngrijire maternă nu era! Așadar, generația mea, mai mult sau mai puțin, s-a complăcut într-o astfel de stare de lucruri fără să facă nimic. Nici măcar evenimentele din decembrie 1989 nu au fost generate sau inițiate de către generația mea. Că unii dintre „actori” făceau cumva parte din ea, este o altă gâscă în altă traistă întrucât ei erau situați dintotdeauna de partea cealaltă a baricadei. Așadar nici în acele momente cruciale din decembrie generația mea nu a reacționat. Și-a continuat traseul cu harta în mână, urmărind un drum desenat de predecesori. Un drum care, brusc, se întrerupea imediat după evenimentele din 89. Fără hartă, fără busolă, fără nici un orizont, generația mea a început să calce în străchini sau în bălării fiind condusă spre niște ținte iluzorii precum își dirijează vânatul de către hăitași. Fiecare reprezentant al generației mele aștepta (și încă mai așteaptă!) un tătuc, un far care să îl îndrume. Din nefericire, așa ceva nu mai există, eșuarea fiind totală și ireversibilă. Dar nu acest adevăr este cel mai rău lucru care i s-a întâmplat (sau de care a făcut rost!) generației mele. Problema uriașă se referă la modul în care și-a educat și pregătit copiii și nepoții pentru viață! Nimic din ce i-am învățat noi nu mai are valoare și nici însemnătate întrucât cu totul altele sunt condițiile de azi, cu totul altul este contextul actual politic, social sau economic. Astfel, generația de după noi a intrat în linia întâi a vieții total nepregătită sau, altfel spus, mai plastic, înarmată cu praștii în fața rachetelor balistice și a dronelor.  Nu îmi dau seama dacă generația viitoare va fi și ea eșuată dar sacrificată, sigur va fi. Și nu din cauza lor ci numai și numai din cauza noastră, generația eșuată. Copiii și nepoții noștri au intrat într-o lume de care nu știau absolut nimic, comparativ cu noi care aveam fiecare la purtător harta primită de la părinții și bunicii noștri. Noi n-am mai fost capabili să continuăm harta.  Și atunci de ce există atâta intoleranță la mulți „combatanți” ai generației mele? Astfel, oameni care nu se întreabă nicio clipă dacă și-au pregătit urmașii pentru vremurile viitoare, critică vehement și lovesc fără milă  cu vorbe grele în încercările celor tineri de a-și găsi un drum, o lumină. Pentru că ei nu vor nici tătuc și nici far. Vor vorbe bune și lumină de la noi. Din păcate, generația mea nu este în stare nici în această situație să facă ce trebuie, orbecăind prin beznă și retrăind niște amintiri numite de mulți, cei care confundă tinerețea lor cu comunismul, „nostalgice”!