Democrația și dictatura de partid – Dumitru MONACU, scriitor

Faptul că în ultima perioadă trei membri marcanți ai PNL au dispărut de pe lista de consilieri locali ar putea însemna pentru unii cimentarea ideii că la liberali democrația este la ea acasă, spre deosebire de social democrați unde, zice-se, dictatura în partid reprezintă o stare de spirit. Dacă e să ne luăm după rezultatele obținute la alegeri se pare că varianta „pesedeilor” este cea câștigătoare și nicidecum „libertinajul” liberal. Un libertinaj caracterizat în ultimii aproape 20 de ani prin lupta pentru putere între Cătălin Flutur și alții. Astfel, primul meci, fostul edil l-a avut cu Mihai Țâbuleac, odată cu desprinderea unei grupări din PNL. A urmat apoi confruntarea pentru șefie cu Florin Țurcanu, cu Costel Șoptică și în final, cu Valeriu Iftime. Spre deosebire de predecesorii săi, Iftime nu a fost dispus la eternul șah de culise și l-a făcut mat pe Flutur, excluzându-l din partid. Alături de el s-au poziționat și cei doi membri marcanți de care aminteam, adică Cristian Achiței și Manuela Borhan. Și uite-așa, după cum se vorbește prin oraș, se pare că AUR și-a găsit niște nume oarecum sonore pentru a lupta în toamnă la alegerile parlamentare cu cele două partide unite și nu prea, adică PSD și PNL. Ceea ce sincer nu am înțeles eu, din moment ce PMP este cumva continuatorul PDL, de ce cei doi lideri nu s-au „refugiat” acolo? Una din explicații ar fi că actualul președinte al grupării cu merele verzi nu și-a dorit să aibă în coastă niște oameni care stau cu ochii lipcă pe fotoliul lui de președinte. Repet, e o supoziție, așa că luați-o ca atare. Toate aceste mișcări ne vor fi traduse de către membrii PNL ca fiind logice și normale într-un partid ce se pretinde … viu. Așa o fi numai că, privind spre partidul roșu, constatăm că și acolo s-au mișcat niște embrioni numai că viața lor nici n-a apucat să pâlpâie întrucât suflarea rece și puternică a disciplinei de partid coroborată cu niște mici interese au făcut ca meciul acela mare ce urma să se dispute în urmă cu niște ani între Doina Federovici și Costică Macaleți să nu mai aibă loc, fostul prefect, deputat și președinte al CJ retrăgându-se într-o „dolce farniente” pensie, fără bătăi de cap, fără griji dar nu și fără bani. Constatăm astfel, că stabilitatea la nivel de vârf are niște avantaje de netăgăduit, rezultatele social democraților botoșăneni în toate competițiile electorale din ultimele trei-patru legislaturi fiind un argument solid și de nezdruncinat în susținerea acestei afirmații. Din acest motiv, se pare că Valeriu Iftime face tot posibilul pentru a se debarasa de așa-zișii oameni ai lui Flutur care, pe diverse căi și strategii sunt sau vor fi eliminați din zona panoului de comandă al partidului. Dacă e bine sau e rău, vom afla în anii ce vor urma și nicidecum la alegerile parlamentare ce bat la ușă. Iar când afirm aceasta, gândul mă duce la listele pentru Senat și Camera Deputaților cu care vor intra liberalii în luptă. Astfel, lipsa de notorietate a majorității candidaților va fi un handicap extrem de mare pentru partid, botoșănenii fiind nu numai conservatori dar și oarecum ahtiați după nume sonore care să le garanteze (cred ei!) un viitor mai bun. Bineînțeles că Iftime și-a făcut echipa de candidați după gusturile lui, cu oameni pe care îi cunoaște și de a căror loialitate nu se îndoiește nicio clipă. Numai că electoratul nu are treabă nici cu loialitatea și nici cu performanțele profesionale dacă nu sunt de notorietate, dacă nu sunt vizibile la nivel macro. Referitor la lista de consilieri municipali, cu siguranță vom mai asista la unele plecări, forțate sau nu. Și asta întrucât acel grup de liberali pentru Consiliul Local a fost selectat și încropit de Flutur și nu de către Iftime. Una peste alta, se pare că Iftime vrea să se folosească de experiența pesedistă și să mai diminueze cu câteva liniuțe democrația din partid. Problema e să nu cumva să exagereze și să atrofieze de tot semnele vitale ale partidului. Se pare că nici prea multă democrație dar nici prea multă dictatură nu face bine. Și când afirm asta nu mă gândesc numai la liberali sau la pesediști. Mă gândesc la toți românii noștri care, deși au bifat peste trei decenii de trai pe vătrai în libertate, tot nu au priceput cu ce se mănâncă nici democrația și nici dictatura.