Cetatea medievală – Dumitru MONACU, scriitor

Dacă ar fi să asemăn cu ceva societatea românească contemporană, atunci, fără vreo reținere și fără echivoc m-aș gândi la o cetate medievală. O cetate în miezul căreia locuiesc dregători mai mari și mai mici în frunte cu căpetenia lor, iar în jurul edificiului, în afara zidurilor păzite cu strășnicie de străjeri zeloși, trudesc plugarii, păstorii, meșteșugarii ale căror roade, produse sau servicii, nu se pot transforma în bani decât prin intermediul oamenilor cetății, adică bogătanii. Deși toți acești slujbași sunt aparent liberi în afara zidurilor, ei sunt prizonierii unui sistem bazat pe forță, teroare, nedreptate. Răbufnirile sau revoltele lor sunt din fașă anihilate de cohorta de străjeri care asigură pacea și bunăstarea în cetate. Transpusă la nivelul zilelor noastre, această cohortă este formată din polițiști, jandarmi, militari, sepepiști, sereiști, toți mișcându-se și activând într-un context conceput de către politicieni și pus în practică de către cei din Justiție. Legătura dintre cei din Justiție și politică este una foarte strânsă, ceva gen mâna stângă și mâna dreaptă. Niciuna nu acționează independent și, în plus, una se spală pe alta ori de câte ori situația o impune. Dar, gata cu comparațiile, să revenim la lumea noastră, cea de azi. Două au fost informațiile din aceste zile care au îngropat și mai adânc prestigiul și imaginea Justiției din România. Este vorba de cazul „Buzatu” de la Vaslui și cazul „Crișan” de la Arad. Deși din colțuri total diferite ale țării, cele două situații se aseamănă ca două picături de apă prin soluțiile date de către judecători. În primul caz este vorba de anularea tuturor dovezilor care îl incriminează pe cel care se pare (hai să folosesc un termen prudent!) că lua mită cu portbagajul și anume fostul președinte al CJ Vaslui, Dumitru Buzatu. Și dacă tot am amintit de meleagurile vasluiene nu pot să nu amintesc de … celeritatea cu care a fost executat acolo Nelu Tătaru pentru o mită de 50 de lei sau câteva ouă și-o găină. Ei, în cazul lui Tătaru s-au mișcat procurorii de parcă ar fi fost vorba de infracțiunea de înaltă trădare, în timp ce în cazul „Buzatu” au confecționat niște probe pe care judecătorii, justificat sau poate nu, le-au distrus dintr-o suflare. E limpede că din aceste două exemple se poate trage lesne concluzia că aparatul din Justiție a funcționat defectuos. Din păcate, nimeni nu va fi tras la răspundere sau sancționat, întrucât ambele cazuri vasluiene au deja rezolvarea în plic, respectiv o executare și o reabilitare. Traversând țara, ajungem la Arad, unde judecătorii au lăsat-o în libertate pe suspecta către care duceau toate ițele acestei afaceri murdare. Ițe pe care le-au încropit, timp de vreo trei ani, procurorii. Cine și când a greșit, așadar? Cu siguranță, întrebarea mea e retorică. Știu, adevărul omenesc de multe ori este opus adevărului juridic, dar totuși când un cal o ia la stânga (judecătorul) și unul la dreapta (procurorul) e clar că birjarul a dat comenzile greșite și boierul ar trebui să-l urecheze. Din păcate, ambii adică și birjar și boier (Justiție și politic, adică!) au aceleași interese și nu vor biciui sub nicio formă bidiviii, pentru că vor avea nevoie de ei în continuare. Drept urmare, vor fi chemați meșteșugarii să repare atelajul strict din cauza comenzilor greșite, dar și agricultorii care să le dea un braț de fân în plus, cailor. Și toate astea sub privirile aspre ale străjerilor de pe ziduri. Iată așadar cum se face dreptatea în România! Cât despre vorba aceea că unde sunt doi juriști sunt trei păreri, eu o consider o născocire românească, așa cum sunt de altfel toate legile care cuprind texte cu „poate”, „dacă” sau … „sau”! Legea ar trebui să fie clară, fără dubiu și fără loc de interpretări. Că de aia plătim regește aproape 500 de dregători, și nu de plugari sau meșteșugari! Dacă vom lua în considerare faptul că cele două spețe prezentate sunt o infimă parte dintr-un noian de erori din domeniul juridic, atunci vom realiza perfect de ce și din cauza cui suntem pe ultimul loc în UE la aproape toate capitolele. Coroborate cu celelalte gogomănii guvernamentale, se obține astfel imaginea perfectă a frânelor nației. Frâne care sunt mereu puse în ceață spre a nu fi observate. Frâne care ni se explică aproape zilnic că se datorează străinilor care nu ne vor binele, de parcă ei, cei care ne explică, ni l-ar vrea. Și astfel dăinuim în continuare, supuși, în afara zidurilor cetății medievale…