Teatrul, timpul și risipa – Dumitru MONACU, scriitor

În urmă cu 9 ani, mai exact pe data de 20 ianuarie 2016, postam pe pagina mea de FB următorul text: „O întrebare… În anul 1944, clădirea Teatrului «Mihai Eminescu» din Botoșani a fost distrusă în urma unui bombardament. Reconstrucția a fost finalizată abia în anul 1958. După aproape 70 de ani, edificiul a fost din nou distrus. În vederea renovării. De regimul politic ajuns la frâiele Primăriei. Banii s-au dus pe copcă. Oare tot 14 ani va dura reabilitarea și renovarea clădirii?” În spiritul adevărului, trebuie să subliniez faptul că autoritățile comuniste au finalizat reconstrucția în doar doi ani, adică între 1956 și 1958, an în care, în 21 octombrie, s-a ridicat cortina teatrului botoșănean pentru prima dată după război. Așadar, întrebarea mea se referea la cei 14 ani de așteptare pentru public, din 1944 și până în 1956 în buricul târgului dăinuind o ruină și nimic altceva. Din start, vreau să precizez că nu autoritățile comuniste sunt tema editorialului de azi, deși constatăm una caldă și una rece în acțiunea lor privind teatrul. Cea rece se referă clar la perioada de stagnare (12 ani) și cea caldă la viteza de reconstrucție de numai 2 ani. Revenind la temă, am remarcat în ultimele două luni un elan și o umflare în pene a mediului politic în ceea ce privește finalizarea teatrului, de parcă ar fi construit și dat în folosință canalul Marea Neagră-Marea Caspică! O moderație în toate ar fi fost extrem de potrivită din o mie de motive. În primul rând, au trecut mai bine de 10 ani de la demararea acestui proiect. Apoi, suma totală care a fost cheltuită (ceva peste 15 milioane de euro!) ajungea probabil pentru ridicarea de la zero a cel puțin două-trei construcții similare, ceea ce ne arată clar și fără echivoc că a fost vorba ori de o gestionare defectuoasă a fondurilor, ori de un jaf la drumul mare. Că doar nu s-au umflat așa, deodată, apele Cacainei cele de sub clădire și au luat în vârtejul lor mormanele de euro! Ei bine, (de fapt, rău!) această anomalie, această aberație la care noi trăitorii de azi ai urbei am fost martori, va rămâne, probabil pentru totdeauna, fără rezolvare, fără corectură, cum se mai spune, întrucât nimeni nu va suporta niciodată consecințele risipirii mormanului de bani publici. Trei primari și aproape 70 de consilieri au acționat numai și numai politic fără a ține absolut deloc cont de risipa financiară pe care o generează. Ambiții politice învelite probabil și în ambiții de spoliere a banului public (că altfel, mi-e imposibil să-mi explic asemenea atitudini!) au făcut ca la final, nota de plată pentru reabilitare să urce în sus precum nava Apollo. De fapt, este impropriu și incorect să spun la final, întrucât din punctul de vedere al unui om normal construcția nu este la cheie. Atâta timp cât teatrul de vară, terasa, împrejurimile (ce construcție proaspăt inaugurată ați mai văzut având garduri metalice de protecție la intrarea principală?) sau chiar statuia lui Mihai Eminescu rămân în continuare nerenovate, în stare de degradare accentuată, întrucât sunt pe alte coordonate în ceea ce privește proiectul inițial. Și ca să nu spuneți că sunt cârcotaș, mergeți și priviți statuia Luceafărului. Dacă vă place cum arată ea la cei 175 de ani de la nașterea Poetului, atunci îmi torn cenușă în cap, retractez toate cele afirmate anterior și mă declar miop, chior sau cum vreți! Cât privește banii irosiți în cazul teatrului, mă miră că niciuna dintre autoritățile statului (justiție, poliție, servicii, etc) nu a reușit, nu a putut sau nu a vrut să ne precizeze făptuitorul sau făptuitorii. Drept urmare, cetățenii urbei au rămas în continuare amețiți de declarațiile politrucilor care în permanență au dat vina unii pe alții. Astfel, dispariția, evaporarea, aruncarea pe gârlă a milioanelor de euro este frecție cu spirt la picior de lemn comparativ cu șpaga de 100 de lei pe care o iau unii sau cu evaziunea fiscală făcută de mătușa care vinde pătrunjel în piață! Și ne mai mirăm că în curând nu vor mai fi bani de pensii și salarii! Nivelul de răspundere al „actorilor” din acest grotesc și dramatic spectacol nu este stabilit, iar pentru cei care ar fi trebuit să fie anchetatori, nici nu există, se pare, fapta. În epoca în care totul, absolut totul este monitorizat, filmat, ascultat, fotografiat sau descris de vajnicii colaboratori, această infracțiune de risipire a banilor, iată că nu există! Revenind la întrebarea mea de pe rețeaua de socializare, constat cu amărăciune că este posibil să fi avut dreptate. Deja sunt dați la spate peste 10 ani iar până la finalizarea împrejurimilor și anexelor, la ritmul în care se merge la noi, lesne trec încă 4 ani. Pentru adepții sloganului „au furat, dar au și făcut!” adică pentru cei care ridică în slăvi factorii decidenți și au numai cuvinte de laudă pentru acest proiect, am o simplă întrebare: ați da trei-patru sute de mii de euro pe un apartament cu două-trei camere situat oriunde în municipiu? Eu zic să nu ne mai furăm singuri căciula și apoi să ne-o vindem tot nouă la preț triplu. Numai proștii fac așa!