Cu tot balamucul acestor zile, scandalul câinilor uciși la Carasa a trecut cam nebăgat în seamă. Pe bune, la ce scandaluri, luări de poziție și implicare a autorităților și asociațiilor (implicare de ochii lumii, nu pentru că s-ar fi rezolvat ceva) au fost generate de situații asemănătoare, reacțiile de la Carasa sunt palide de tot. E drept că asociațiile care militează pentru protecția animalelor s-au străduit să fie cât mai vizibile, dar nu prea e cum în condițiile în care mass media se concentrează pe subiecte mult mai presante.
Avem mulți iubitori de animale, dar poate că ar trebui să mai iubim și oamenii. Acum ceva vreme, din dorința de a scurta un drum, am călcat pe o cărare ce abia mai putea fi ghicită, semn că nu se mai bucura de cine știe ce utilizare. Asta ar fi trebuit să-mi dea de gândit, dar uite că nu s-a întâmplat. Nu a trecut cine știe ce timp și am fost încercuit de o haită de câini. Haită e cam puțin spus, deoarece la un moment dat am avut impresia că javrele izvorăsc efectiv din pământ. Nu știu de unde au apărut câteva zeci de câini. Zeci, nu câțiva, nu erau o sută, dar peste șaptezeci garantat erau. E foarte interesantă senzația care te cuprinde atunci când cercul câinilor se strânge cu fiecare rotație executată de patrupedele sălbăticite și care deveneau tot mai sonore. A fost nevoie de ceva efort pentru a nu grăbi pasul și a păstra aparența controlului. Și, în acele momente m-am gândit că e posibil să o sfârșesc asemenea unora dintre personajele romanului meu de debut. Nasol mod de a te identifica cu opera, ce să mai povestesc. Și nu, n-a fost o teamă exagerată; din când în când apar la știri cazuri de persoane rănite sau chiar ucise de câinii vagabonzi. Cea mai recentă nenorocire s-a întâmplat luna trecută, la Craiova. Un copil de patru ani ucis de câini. La marginea reședinței de județ, nu în inima codrului. S-avem iertare, dar mai mulți români sunt răniți și uciși de câini decât de animalele sălbatice, iar asta ar trebui să ne spună ceva, nu?
Deocamdată se pare că nu ne spune destule. Asociațiile de protecție a animalelor prosperă protejând animale periculoase și în unele cazuri chiar membrii acestor asociații „distribuie” câini pe câmpuri. Îi culeg dintr-un loc, adică fac activitate, dar îi debarasează în altă parte, că doar nu o să rămână fără obiectul muncii. În România asociațiile de protecția a animalelor nu sunt mari, cu e în Occident, cele mai multe sunt formate doar din membrii unei familii. Nu e cazul să bag pe toată lumea într-o singură oală, dar multe astfel de „asociații” numai grija animalelor nu o au. Dacă iese un ban, de ce să nu profiți? De existența unora afli doar când ți se cere să donezi impozitul pe profit.
Câinii sălbăticiți sunt o problemă. Una pe care românii nu numai că o tolerează, dar o și întrețin. O mulțime de orășeni cumpără câini, adesea de talie mare pentru că „vrea copilul”. Însă copilul se plictisește repede, iar câinele crește, devenind ditamai vițelul și ocupă tot apartamentul, așa că vine momentul când prioritățile sunt regândite și câinele ajunge pe câmp. Evident, căinii sunt microcipați și proprietarul poate fi identificat cu ușurință, dar autoritățile au alte priorități. Se vorbește de ani de zile de sterilizarea câinilor fără stăpân, dar doar se vorbește. Autoritățile dorm, asociațiile protestează, românii iubesc animalele, dar nu chiar cât trăiesc acestea și România devine pe zi ce trece tot mai nesigură.
E regretabil ce s-a întâmplat la Carasa, dar dacă fenomenul primea atenția cuvenită, garantat nu se mai ajungea aici. Acum toți plâng câinii și mai puțin pe Yannis. Știți cine e Yannis? Dar de Ionuț vă mai aduceți aminte? Ionuț Anghel, ucis acum de câini acum mai bine de zece ani.
Poate că e timpul să ne întrebăm ce contează mai mult? Siguranța oamenilor sau drepturile animalelor? Și nu e vorba de a alege între a iubi câini sau a iubi oameni, ci de a înțelege dimensiunea reală a unei probleme foarte grave. Fără soluții concrete, ne vom scandaliza de fiecare dată când e ucis un om sau un câine și… Și cam atât.
