În urmă cu un sfert de veac am intrat în câmpul muncii. Eram tânăr, plin de energie și speranțe și visam să schimb lumea în care trăiam. S-avem iertare, dar în lumea de acum douăzeci și cinci de ani erau tare multe de schimbat. Elanul mi s-a cam tăiat după ce am încasat primul salariu. Dacă în cifre absolute era ceva – adică un milion și șapte mii; cu alte cuvinte se scria cu șapte cifre – tradus în putere de cumpărare, salariul meu de mărunt bugetar nu însemna mare lucru. Vreo șaizeci de dolari – pe atunci nu se inventase euro – sau vreo sută de mărci. Primul salariu mi-a ajuns cât să-mi cumpăr o geacă de fâș ordinar, o pereche de nădragi, vreo două cămăși și perechi de ciorapi și cam atât. A trebuit să mă împrumut să pot ajunge acasă, cu o sacoșă în care era îngrămădit salariul meu pe o lună și pe drum mă tot întrebam de ce naiba am pierdut patru ani prin facultate dacă, licențiat și încadrat, încă mai aveam nevoie de sprijinul familiei pentru a supraviețui. Dintr-un salariu de profesor calificat nu te puteai îmbrăca și încălța, aveai nevoie de încă o leafă pentru a cumpăra ceva și pentru picioare. Cam două perechi de adidași dintr-un salariu, asta era rata de schimb.
Cele de mai sus s-au întâmplat în preajma anului 2000, așa că am avut ocazia să ridic problema către cei care aspirau să ne asigure un trai mai bun cu condiția să-i votăm. Răspunsul politicianului?! A, păi ce vrei, domnule, să trăiești decent din primul salariu? Păi nu se poate așa ceva, statul a cheltuit cu școlarizarea ta, așa că e firesc să dai ceva înapoi, mai rabdă ceva ani și o să crească salariul. Mai grav e că și liderii de sindicat au venit cu aceeași placă. Ce vrei, domnule, statul a cheltuit cu școlarizarea ta, e firesc să ai un salariu mic. Ce mizerabile erau sindicatele de acum un sfert de secol. Nu că liderii de azi ar fi mai de treabă.
Tânăr și prost, am acceptat cumva explicația, deși mult mai bine mi-ar fi fost dacă aș fi plecat peste hotare. Un sfert dintre colegii mei de facultate asta au făcut și nu e unul care să plângă după România. Probabil că, până la urmă, asta aș fi făcut dacă nu venea Europa peste noi. Pentru că asta a fost România înainte de Uniune, o țară în care statul considera că e perfect normal să fie slugărit pe trei lulele, trei surcele. Am dus-o mai rău ca sclavii pentru că, s-avem iertare, dar cine-și cunoștea interesul, avea grijă de sclavii lui, să fie bine hrăniți și îngrijiți. Noi, sclavii cu studii superioare, nu primeam nici măcar cât să ne hrănim cum trebuie și asta era perfect acceptabil în ochii celor care, chipurile, luptau pentru drepturile noastre.
Nu e firesc ca cineva angajat – nu contează nivelul de studii, ci doar că e angajat – să fie plătit cu un salariu care să nu-i permită supraviețuirea. Orice om care muncește are dreptul la salarizare decentă și la restul drepturilor care derivă din calitatea de contribuabil. Statul nu are dreptul să pretindă muncă voluntară pentru că „a investit”. Statul are bani de la cetățeni, de la părinții celor pe care i-a școlarizat „pe degeaba”. Uniunea Europeană cam asta a făcut pentru noi, printre multe altele, i-a forțat pe cei de la butoane să ofere salarii cât de cât decente. Personal, m-am simțit cu adevărat liber și european când am ieșit prima dată din țară și am putut să comand pe banii mei la un restaurant, să cumpăr ceva din magazin, nu doar să privesc la vitrine, așa cum mi s-a întâmplat în trecutul în care eram suverani și nu eram datori nimănui.
Statul nu-ți este prieten, iar sindicatele nici măcar atât. Dacă am câștigat ceva, dacă am ajuns să trăim mai bine, asta nu s-a întâmplat datorită competenței celor care ne conduc, ci datorită integrării europene. De asta avem nevoie de Europa, nu e cazul să ne cerem afară. Ce să facem în afara Europei? Să-ți tocești coatele patru ani în facultate pentru ca apoi să atentezi la pensia părinților, deși tu ești angajat calificat? De acolo am plecat în urmă cu un sfert de deceniu și nu, chiar nu vreau să revenim la acele timpuri când încă mai eram suverani și cum mai eram. Pentru că acele vremuri au gust de foame.
