După cum bine se știe, dar se tot ignoră, reforma Educației este absolut necesară, însă, ca de obicei, a fost abandonată la discreția unui singur personaj, ceea ce e greșit din start. La vremea ei, Ecaterina Andronescu a făcut ravagii în sistem astfel că, deși mulți au încercat să o detroneze, încă mai deține morbidul trofeu de gropar al învățământului. Asta pentru că a aplicat o viziune cât se poate de personală și haotică, ce a ignorat realitatea și nevoile societății. Reformă de dragul reformei și fiindcă așa a vrut Androneasca.
Revenind în actualitate, se pare că Daniel David și-a propus să o lase pe Andronescu fără lopată, prin urmare a demarat un soi de reformă. Spun „un soi” deoarece viziunea lui David are potențialul de a dinamita educația și mai rău decât au făcut-o petardele Androneascăi. David are și el o viziune și, la fel ca în trecutul cu probleme, doar viziunea lui contează. Nu e firesc ca reforma unui sistem atât de complex să fie lăsată la discreția unui singur factor de decizie, deși taman asta se tot întâmplă, iar consecințele nu sunt greu de anticipat. Consultarea cu cei din teritoriu, care luptă nemijlocit cu tarele sistemului de educație, e inexistentă. Ministru vrea ceva și aia o să se facă. Se vorbește despre creșterea normei didactice, despre mai multe examene la final de clasa a VIII-a și nu se discută deloc despre ceea ce contează cu adevărat și anume primenirea programelor școlare, prea îmbâcsite și lipsite de atracție.
Mai multe discipline la Evaluarea Națională nu înseamnă reformă, ci mai mulți bani în buzunarul statului. Nu de alta, dar industria meditațiilor a început să fie fiscalizată la modul serios și calculul e simplu. Mai multe discipline de examen, mai multe meditații, mai mulți profesori implicați și mai mulți bani încasați ca impozit pe venit. Asta e consecința marii reforme în învățământ.
Ne lăudăm că elevii din România studiază în clasa a IV-a ce învață cei din Germania și Italia în clasa a VI-a sau chiar la liceu, dar asta nu ne face mai deștepți sau mai competenți, ba dimpotrivă, rata analfabetismului funcțional și ca atare e ceva de speriat. Prea multe conținuturi inutile, prea mult balastru intelectual. Soluții există, dar ministrul nu are ochi să le vadă.
Alocarea procentului legal din PIB și cheltuirea responsabilă a fondurilor ar fi cei mai importanți pași. Școlarizarea viitorilor profesori ar trebui să se facă în institute pedagogice specializate pe arii curriculare, nu doar în universități, pe discipline de sine stătătoare. Nu de alta, dar cine are răbdarea, determinarea și resursele pentru a absolvi trei facultăți doar să-și asigure catedra într-o singură școală? Primenirea disciplinelor de studiu și adaptarea programelor de studiu la nivelul elevului real, nu raportarea la acel elev idealizat, care petrece patruzeci și opt din din douăzeci și patru de ore studiind implicat și asta doar pentru o singură disciplină de studiu, nu pentru toate. Astea sunt soluții la îndemână și de bun simț, nu e cazul să disecăm firul de păr în patru, eventual să se mai înființeze vreo câteva instituții care să cerceteze problema, așa cum se tot întâmplă în societatea noastră. Elevii cu cerințe educative speciale lipsesc din planurile ministrului, deși reprezintă o realitate cât se poate de presantă. Integrare în învățământul de masă și cu asta s-a terminat. Nicio corelație între piața muncii și ceea ce poate produce educația instituționalizată.
O viziune îngustă, orientată în special spre economii – și eventual încasări la bugetul de stat –, care ignoră că școala trebuie să fie despre viitor, nu despre trecut. Reforma educației presupune analize reale, dialog între toți factorii implicați, programe pe termen lung, nu doar schimbări pentru că așa i s-a năzărit cuiva și așa facem.
O reformă impusă de sus în jos, fără dialog și fără respect pentru realitate, nu va face decât să îngroape și mai adânc un sistem deja bolnav.
