Când vine vorba de Crin Antonescu, multă lume se gândește la liberalul cu plete din anii ’90 care vorbea frumos și se poziționa întruna în plan secund. În orice poză cu liberali, aripi tinere sau nu, Crin al nostru, de fapt al lor, era ba în spatele lui Cîmpeanu, ba în spatele lui Patriciu, ba în spatele lui Tăriceanu. Până într-o zi (5 decembrie 1997) când a fost uns ministru al Tineretului și Sportului. Pe perioada celor aproape 3 ani de mandat, Crin Antonescu a fost creionat de către presă drept susținător și inițiator al acordării unor rente viagere sportivilor de mare performanță. Despre alte isprăvi ale „pletosului” Crin nu prea se mai știu multe, dovadă a faptului că activitatea sa nu a fost una prodigioasă și rodnică. În schimb, aflăm după ani și ani că, printre altele, liberalul „celfrumosvorbitor” s-a ocupat nițel (de fapt, nițel mai mult!) de tranzacții cu terenuri ale statului pe care, prin metode…specifice le-a trecut în proprietăți private. Astfel, Parcul Herăstrău (7 hectare), Ștrandul Tineretului (7 hectare), dar și alte baze sportive și-au schimbat proprietarul, la inițiativa și prin susținerea ministrului pletos. Unii dintre fericiții împroprietăriți fiind personaje cunoscute precum Dumitru Dragomir, Arpad Paszkany sau Puiu Popoviciu. Dacă e să judecăm din punctul de vedere al ministrului, terenurile nu și-au schimbat destinația, ci doar proprietarii, Dragomir și Paszkany fiind două nume foarte cunoscute în lumea fotbalului. Cu ce preț sau în ce condiții s-au produs aceste tranzacții, numai Dumnezeu și Crin știu! Probabil dacă fostul ministru nu ieșea din cavoul politic în care se retrăsese, mulți români nu aveau habar de aceste „nevinovate” tranzacții. Probabil din acest motiv, Nicușor Dan, contracandidatul care a scos pe masă acest supliment electoral, a devenit dușmanul numărul unu al lui Crin. Virulența atacurilor lui Antonescu nu s-a domolit nici chiar după ce Nicușor Dan a câștigat alegerile, ceea ce ne arată o lipsă totală de fair play din partea celui care în anii ’90 a fost ministru al sportului. Normal ar fi fost nu atacul dezlânat și plin de frustrare, ci o felicitare bărbătească și protocolară pentru cel ce îi va fi și lui președinte în următorii 5 ani. Dar de unde atâta fair play la Antonescu, cel care a pus umărul din greu la compromiterea PNL prin asocierea și colaborarea suzerană cu PSD-ul condus atunci, în anii 2007 și 2008, de Mircea Geoană? Nici după ce a pierdut alegerile în 2008 și a fost ales președinte PNL, Crin nu s-a dezmințit, devenind prieten la cataramă cu Ponta. A urmat astfel, trecerea liberalilor cu arme și bagaje în căruța roșie a PSD și oficializarea mult dorită a unui concubinaj extrem de păgubos pentru România, alianța USL. Ceea ce a urmat, știm cu toții. Din niște motive pe care Antonescu nu le-a făcut publice (probabil nu îi sunt absolut deloc favorabile!) s-a produs dispariția din viața românească publică, politică și chiar socială a fostului ministru sau candidat la prezidențialele din 2009. Nici atunci Crin nu a reușit să intre în turul doi, fapt ce atestă că în afară de vorbărie multă și cu floricele, altceva nu prea a mai găsit alegătorul român la el. Ceea ce a șocat cu adevărat oamenii a fost revenirea lui pe post de candidat al celor două partide surori. De ce s-a produs această secvență demnă de cascadorii plânsului, e greu de înțeles. Singura explicație care stă în picioare îl are ca stâlp principal pe Marcel Ciolacu, cel care a dorit să se mențină la butoane folosindu-se de acel mit din 2012 conform căruia, dacă pe un sac cu cartofi scria USL și era băgat în lupta electorală, atunci respectivul sac câștiga alegerile. Ceea ce n-a gândit nici Ciolacu și nici Antonescu a fost faptul că după atâția ani oamenii s-au mai luminat la cap, de fapt o parte dintre ei, adică cei care nu s-au lăsat total îndobitociți de niște neica nimeni apăruți din neant, pe TikTok. Retorica lui Crin așadar nu a mai avut nici pe departe acel șarm și acea substanță din anii din urmă. Frustrarea, rutina, nepriceperea chiar, au făcut din el un fel da mahalagiu conflictual pus pe harță verbală cu aproape oricine nu i-a împărtășit ideile. Astfel, fostul candidat la prezidențiale care rupea gura târgului cu ale sale vorbe meșteșugite și ticluite nu s-a făcut remarcat decât prin atacuri josnice și nejustificate la adresa câștigătorului competiției. De la limbajul elevat, aproape academic, Crin Antonescu, cel care urma să salveze lumea (lumea lui Ciolacu, evident!) a trecut la vorbe demne de ușa cortului, transformându-se așadar dintr-un Crin imperial într-unul bulibășit de-a binelea. Acestea sunt motivele pentru care va trebui, în cel mai scurt timp să îmi revizuiesc o epigramă care îl avea ca destinatar și care suna așa: „Ar fi fost chiar anormal/ Să devină președinte,/ El la vorbe și cuvinte/ Fiind crin imperial!” Nu, Crin nu a fost absolut deloc imperial în această revenire a sa. A fost o bulibășeală marca Crin. Atât!
