Trăim niște vremuri în care manipularea prin „framing” este atât de perfid utilizată de diverse entități sau persoane „de bine” încât, în cazul minților reduse, al frustraților, dar și al îndârjiților în idei fixe, ținta e atinsă chiar în mijlocul cerculețului central. Înainte de a începe subiectul de azi, o să încerc să explic nițel ce e cu acest termen agățat de „manipulare” și provenit din engleză, respectiv „framing”. Pe scurt, prezentarea unui fapt real într-un cadru distorsionat emoțional sau ideologic pentru a-i schimba sensul perceput se numește manipulare prin framing. Acest fenomen (că da, este un adevărat fenomen întâlnit în special în politicile unor reprezentanți statali și nu numai!) are un așa impact asupra semenilor noștri frustrați, după cum am spus, dar și nemulțumiți total de anumite curente, practici și inițiative guvernamentale, încât capătă nuanțe aprinse de adevăruri absolute când de fapt sunt niște minciuni care învelesc un miez minuscul de realitate cotidiană. Unul dintre aceste subiecte l-a constituit cu ceva timp în urmă hotărârea UE de a aproba utilizarea unor insecte ca ingredient alimentar. Nici nu s-a uscat bine tușul de pe respectiva decizie că au și început criticile. „Vor să ne oblige să mâncăm făină de insecte în loc de pâinea noastră de toate zilele, din grâul nostru strămoșesc de pe vremea lui Burebista!” În primul și-n primul rând trebuie să vă spun că produsele cu insecte sunt doar alternative alimentare, consumul lor fiind opțional. Adică nimeni nu e obligat să facă asta. A subliniat vreun „framingist” acest aspect? Categoric, nu! Exemplu la care am apelat are de fapt o altă semnificație, un alt tâlc, și anume necesitatea ardentă a unor culturi alternative. După cum vedeți bine, temperaturile vara o iau razna, 40 de grade fiind un prag des atins. Pe de altă parte, nici cu primăvara nu stăm prea bine, frigul, bruma și chiar gerul din luna mai a acestui an lăsându-ne fără multe soiuri de fructe. Și atunci, ce-i de făcut? Ei, aici e buba! Organismul care ar trebui să se ocupe de viitorul alimentar al nației, adică Ministerul Agriculturii, nu cred să fi avansat vreo strategie pe termen mediu și lung privind culturile adaptabile în România. Spun asta întrucât se vede din F16 că tradiționalismul în culturi, speciile de fructe, legume sau cereale cu care eram obișnuiți devin nostalgice amintiri. De aceea, reorientarea în acest domeniu ar trebui să devină nu de azi, ci de ieri, o prioritate. Pentru că totul până la… fomică! Nu știu, solarii, sere, readaptarea unor culturi, aclimatizarea altora în funcție de noile tendințe meteorologice ar trebui să constituie unul din subiectele principale ale organismului viu (sperăm noi!) numit Ministerul Agriculturii. Din păcate, speranțe în această direcție nu se prea întrevăd. Noi încă visăm la grâu de opt tone la hectar în Bărăgan, în timp ce vecinii de prin sudul Europei experimentează deja culturi de sorg, năut, quinoa sau chiar alge comestibile. Nu râdeți, că nu-i de glumă! Între o făină de greiere și o farfurie goală, alegerea nu mai e chiar așa filosofică. Dar pentru a evita momentul în care foamea va bate la ușă cu accent de Bruxelles, n-ar fi rău să ne trezim din visul cu porumbul de Neamț și roșiile de Galați, și să punem mâna pe planuri de adaptare climatică. În loc să ne scandalizăm de fiecare dată când UE autorizează o proteină nouă, ar trebui să ne întrebăm: noi ce facem? Stăm și numărăm gândacii din deciziile europene, dar nu suntem în stare să numărăm gropile din sistemul nostru agricol? Până și bulgarii, pe care îi luam la mișto la orice colț de cârciumă, au lansat în 2023 un program pilot pentru cultivarea de culturi reziliente la secetă în zonele aride. Și noi? Ne-am împotmolit între nostalgia după roșiile cu gust din copilărie și protestul în fața gândacilor autorizați de UE. Atenție, nu pledăm pentru meniuri cu lăcuste prăjite și supe de viermi. Dar dacă nu înțelegem că agricultura viitorului nu mai seamănă cu aceea din filmele lui Geo Saizescu, vom ajunge să importăm tot, inclusiv loboda din ciorbă. Sau, cine știe, poate și ciorba. Iar în timp ce noi bombănim pe rețelele sociale împotriva „făinii de insecte”, lumea civilizată dezvoltă lanțuri de producție bazate pe sustenabilitate, eficiență și adaptabilitate. La noi, „strategie alimentară” înseamnă să mai construim un supermarket în locul unei livezi. Și, din păcate, livada aia nu e nici măcar meri sau…polimeri(!), ci „ruinurile” (vorba lui Vasile Cârlova!) unei plantații din vremuri de demult apuse. Până una-alta, până și insectele s-au adaptat mai bine la schimbările climatice decât decidenții noștri. Ele măcar știu să supraviețuiască. Și nu, nu ne obligă nimeni să le mâncăm. Dar, dacă tot nu le mâncăm, măcar să nu fim noi cei care gândim mai puțin decât ele.
