Tonul hotărât al premierului, impresia de seriozitate și imaginea de „să facem treabă” se sparg în improvizații administrative și promisiuni pe care nu are cum să le respecte. Cel de-al doilea pachet de măsuri al Cabinetului Bolojan propune o reformă aparent lipsită de menajamente politice, promițând eficiență, disciplină bugetară și responsabilitate. Reducerea cheltuielilor publice, restructurarea spitalelor, tăierea subvențiilor pentru companiile de stat ineficiente, creșterea colectării fiscale și impunerea unor reguli stricte de performanță în administrație. Pare o terapie de șoc menită să aducă disciplina într-un stat suprasaturat de risipă și sinecuri.
În realitate, vedem că statul cere tot mai mult de la cei care au cel mai puțin și protejează sistematic pozițiile celor care beneficiază deja de pe urma structurii existente. Întrebarea care se impune este cui folosesc cu adevărat reformele propuse – chiar dacă sunt imperios necesare supraviețuirii statului – și, mai ales, pe cine favorizează modul în care acestea vor fi aplicate?
Multe dintre companiile de stat sunt pur și simplu găuri negre în bugetul public, ținute artificial în viață cu subvenții masive. Premierul vorbește despre tăierea subvențiilor nejustificate, introducerea de criterii de performanță și simplificarea birocrației. Privite de sus în jos, măsurile par strict necesare, fiindcă pot restabili încrederea investitorilor și pot redirecționa resurse către sectoare productive. Invers, de jos în sus, se vede cu totul altfel, și anume că populația va fi cea care va prelua plata subvențiilor. Fiindcă acele domenii trebuie să funcționeze în continuare.
Restructurarea rețelei de spitale, introducerea unor contracte de performanță pentru medici și digitalizarea sistemului ar trebui să ducă la creșterea calității actului medical, fiindcă acum sistemul este cangrenat de corupție, risipă și inechitate. Numai că reducerea numărului de paturi în spitalele din orașe mai mici sau convertirea lor în unități ambulatorii va însemna, în practică, pierderea accesului la servicii medicale pentru pacienții din mediul rural. Iar în regiunile unde lipsa de personal medical este cronică, aceste măsuri pot duce la dispariția unor servicii medicale indispensabile.
Decalajele enorme Est-Vest vor face ca impactul acestor măsuri să fie profund dezechilibrat. Lipsa infrastructurii rutiere și feroviare moderne, administrațiile locale incapabile de a se autofinanța și o economie încă dependentă de fonduri publice fac ca orice reformă aplicată uniform la nivel național să afecteze disproporționat zonele slab dezvoltate. Creșterea TVA, a impozitelor pe dividende și a contribuțiilor de sănătate vor descuraja inițiativa privată în zone unde antreprenoriatul local este fragil și dependent de predictibilitate fiscală.
Fără o strategie regională clară, este limpede că banii se vor duce tot în regiunile cele mai dezvoltate, perpetuând dezechilibrul istoric existent. Așa cum sunt propuse acum, reformele ignoră principiul echității. Nu pot fi aplicate aceleași măsuri la Oradea și la Vaslui, la Cluj și la Botoșani, fără a fi luat în calcul contextul istoric, economic și social profund diferit. Pentru județe precum Botoșani, acest pachet riscă să aducă exact opusul: marginalizare, austeritate și o adâncire periculoasă a decalajelor sociale.
Ce vreau să spun? Că reformele sunt necesare și trebuie să fie puse în practică, urgent. Dar nu otova. Desigur, legile nu pot fi decât erga omnes, adică aceleași pentru toți. De aceea, ele trebuie completate cu măsuri compensatorii pentru zonele defavorizate. Altfel, actuala majoritate nu va obține mult dorita reajustare a statului, ci doar ură, dezbinare și extremism. Acestea nu pot fi combătute cu legi restrictive, ca stupida Lege Vexler, ci cu măsuri la fel de urgente care se netezească decalajele uriașe dintre regiuni.
