Cetăţene George,
Nu-ţi spun nici „dragă domnule”, nici „tovarăşe”, nici altfel. Te apelez simplu şi clar: cetăţene! Căci, până la urmă, în acte, în drepturi şi în obligaţii, cu toţii suntem cetăţeni ai acestei ţări, fie că ne place, fie că ne convine mai puţin. Unii sunt cetăţeni exclusivi, alţii duali (vezi cazul Ponta), iar alţii slujesc interese ce bat dincolo de Carpaţi, uneori chiar până dincolo de Urali.
Scriu aceste rânduri nu cu revoltă, ci cu îngrijorare. Nu cu mânie, ci cu luciditate. Şi nu ca simplu pensionar cu pixul în mână, ci ca om care a scris vreo mie de editoriale în publicațiile locale şi a publicat opt cărţi. Folosesc adresarea la „per tu” fiindcă mi-o permit nivelul de pregătire profesională, experienţa şi înţelegerea adâncă a realităţilor româneşti. Nu e semn de lipsă de respect, ci dimpotrivă, de implicare sinceră.
Buuun. Să intrăm în miez.
George, ești omul votat de peste 5 milioane de români, eşti liderul unui partid care a obţinut peste 40% în opţiunile declarate ale românilor. Ai un capital politic real, fie el şi parţial conjunctural. Oamenii te-au votat nu doar din drag, ci şi din scârbă faţă de ceilalţi. Dar asta nu ştirbeşte cu nimic legitimitatea votului. Problema e ce faci cu el.
Ştiu, vei spune că eşti în opoziţie, că nu ai pârghii, că rolul tău e să demolezi puterea. Asta e teoria clasică a opoziţiei. Numai că noi, România, nu mai suntem într-o epocă clasică. Suntem într-o fundătură istorică. Şi pentru prima dată după decembrie ’89 avem un tandem preşedinte-premier – Nicuşor Dan şi Ilie Bolojan – care nu pare nici corupt, nici controlat, nici comod. Şi asta schimbă totul.
În loc să le ataci fiecare pas, poate că ar trebui să înţelegi momentul. Să-l valorifici. Dacă tu şi partidul tău aţi sprijini, măcar temporar, deciziile dureroase, dar necesare, ale acestui guvern, nu ţi-ai pierde identitatea. Ai câştiga-o! Ai deveni, în sfârşit, un om de stat, nu doar un tribun cu microfonul la piept şi steagul în vânt.
Pentru că altfel, George, la ce ne foloseşte o opoziţie care ţipă, dar nu zideşte? Şi ce facem cu frânele sistemului – politicienii cu privilegii, justiţia cu dublă măsură şi sindicatele dependente de PSD? Singurii care pot schimba ceva sunt cei care au curajul să spună adevărul şi să voteze în Parlament măsuri nepopulare. Voi, auriştii, sunteţi în poziţia rară de a putea înclina balanţa. Cu o condiţie: să vrei cu adevărat binele României.
Lasă deoparte ura, revanşa şi discursul cu duşmani. Reformatorii nu trebuie confundaţi cu inamicii naţiei. Uneori, cei mai sinceri patrioţi sunt cei care taie în carne vie. Da, ştiu că e mai uşor să te dai viteaz pe reţele, dar e infinit mai greu să-ţi asumi o decizie grea în plenul Parlamentului.
România nu are nevoie acum de scandalagii, ci de constructori. Nu de lozinci, ci de soluţii. Nu de lideri care să dea vina pe alţii, ci de oameni care să-şi suflece mânecile. Patriotismul, George, nu e să strigi „Jos trădătorii!” din balcon, ci să cobori în tranşee şi să repari ţeava spartă sau firul rupt. Iar dacă tu vrei să rămâi în istorie, nu ca un scandalagiu cu priză la nemulţumiţi, ci ca un om de stat adevărat, acum e momentul. Acum, când ţara e la răscruce.
Văd în tine un potenţial uriaş, dar văd şi riscul de a-l irosi. Istoria nu iartă vanităţile şi nici populismele ieftine. Ai şansa de a demonstra că nu eşti omul Moscovei, că nu eşti prizonierul unei doctrine naţionaliste de secol XIX şi că poţi evolua într-un lider european, român, vertical. Nu de dragul Europei, ci de dragul României.
Aşadar, George, dă dovadă de maturitate. Lasă emoţia, frustrarea şi ţipetele pentru galerii. Ia-ţi rolul în serios şi ajută-i pe cei care, fie şi cu greşeli, vor binele ţării. Asta, da, ar fi patriotism.
Cu luciditate şi speranţă,
Un om liber, încă.
