Nici nu au fost definitivate reformele promise de Cabinetul Bolojan, necum să fie puse în aplicare, că prețurile au și început să crească. Lanțurile de retail (comerț cu amănuntul, n.a.) – și piețarii după ei, căci acolo le este barometrul – adaugă deja, discret, de la câțiva bănuți la câțiva lei pe fiecare unitate de măsură din ceea ce vând. Așadar, după 1 august, când multe dintre măsurile anunțate vor fi intrat în vigoare, vom înfrunta o scumpire generală a traiului, de la șosete până la gaz, de la pâine până la taxe și impozite, adică totul. Dacă oamenii vor ieși în stradă, guvernul va promite și poate va da niște compensații. Așa se va crea spirala inflaționistă, iar până la cotația de șapte lei pentru un euro va mai fi doar un pas.
Scenariu de coșmar? Da. Am ajuns din nou în pragul aceleiași crize pe care cei mai în vârstă o cunosc prea bine. Bani nu mai sunt, deficitul ne trimite direct în brațele FMI, Europa, cea care ne-a alimentat, nu mai are nici ea bani și condiționează drastic fiecare euro repartizat membrilor săraci. Îmbuibații sistemului și atârnătorii lor o duc însă bine – iată, ies de prin închisori râzând cu gurile până la urechi și cu averile neatinse. Cui se cer sacrificii „până va fi depășit impasul”? Oamenilor de rând. Am mai trăit asta la sfârșitul ultimei decade a secolului trecut, dar și la sfârșitul primei decade a noului mileniu. O spirală al cărei pas este din ce în ce mai mic, crizele au ajuns să se repete atât de des încât în curând se vor uni între ele.
Oprirea risipei și a furturilor din buget, mult așteptate de populație, nu se întrevăd. În loc să termine esențialele autostrăzi spre Moldova, guvernul aprobă stadioane faraonice în orașe cu echipe în ligile inferioare. PNDL și programul Anghel Saligny au devenit tobogane de bani împărțiți preferențial către primari obedienți. Care, știindu-se apărați, îi investesc în obiective inutile pentru comunitate. S-au făcut bazine de înot cu scop didactic care stau închise fiindcă administrațiile cărora le-au fost predate nu au bani să le întrețină. S-au renovat clădiri care stau închise, au fost achiziționate instalații care zac nefuncționale.
Nu l-am auzit pe noul premier să spună cum va rezolva sesizările Curții de Conturi despre plățile statului pentru lucrări rămase neterminate și despre achizițiile statului la de trei ori prețul de piață. Nu l-am auzit să spună concret cum și când va rezolva problema subvențiilor direcționate politic sau cea a aberantelor pensii speciale. Nici cum și când va opri căpușarea companiilor de stat. Nici despre digitalizarea și eficientizarea ANAF. Despre ceea ce l-am auzit vorbind apăsat, respectiv tăieri arbitrare de salarii din sistemele sanitar și de educație, blocarea unor investiții importante, creșterea TVA și introducerea de taxe regresive care afectează populația generală și nu pe cei cu venituri mari, ei bine, astea duc la inflație și nu la rezolvarea crizei.
În timp ce populația cere reforme dure în administrație și în companiile statului, primele două valuri de măsuri anunțate arată fără putință de tăgadă că urgia se va abate asupra celor care muncesc sau au afaceri mici. Iar reformele care ar tăia din privilegiile nesimțite sunt deocamdată promisiuni făcute la congresul liberalilor și nu de la pupitrul premierului. Cei corecți plătesc, privilegiații își văd liniștiți de combinațiile lor.
Dacă Bolojan se oprește aici, ne arată că acestea îi sunt limitele. Și va fi doar a 33-a dezamăgire de la Revoluție încoace, fiindcă atâția premieri am avut socotind și interimarii. Impactul reformelor structurale pe componentele majore – aparat de stat, subvenții, pensii speciale, achiziții, companii de stat, sinecuri politice – ar putea ajunge la 3% din PIB, adică ținta pentru reducerea deficitului acceptată de UE. Dacă Ilie le face și reușește ca țara să funcționeze mai bine cu mai puțin, va merita toată susținerea. Dar am foarte puține așteptări și mari îndoieli că va reuși.
