Cu puține zile în urmă, România a primit din partea agențiilor de rating confirmarea că măsurile fiscal-bugetare recent adoptate au reușit să evite încadrarea țării în așa zisa categorie „junk” (adică „gunoi”, nerecomandată pentru investiții). Dar România are nevoie, pe lângă însănătoșirea finanțelor publice, și de asigurarea unei creșteri economice sustenabile. Sunt semne că va reuși? Doar cu actualele măsuri anunțate, răspunsul este, cu siguranță, nu.
Realitatea noilor măsuri de austeritate devine tot mai apăsătoare pentru categoriile deja vulnerabile: mame aflate în concediu maternal, șomeri, co-asigurați, angajați din sectorul public la nivelul de bază. Măsurile recente asumate de guvern, menite să „optimizeze bugetul”, au ca efect imediat excluderea unui milion de români din sistemul de asigurări de sănătate. Cei mai mulți dintre ei nu sunt privilegiați ai sistemului, ci persoane aflate în situații delicate, ale căror resurse financiare sunt deja limitate.
Reducerea acestor drepturi nu este doar o chestiune tehnică sau contabilă. Este o decizie politică cu implicații sociale și morale profunde. Într-un stat care se dorește a fi european și social, asemenea decizii ar trebui să țină cont de oameni, nu de cifre. Concediul maternal nu este o vacanță, ci o perioadă de maximă vulnerabilitate pentru femei și copii. Lipsa accesului la servicii medicale în acest interval devine o lovitură de o cruzime sistemică, luate într-un stat îndreptat împotriva cetățenilor săi.
Logica austerității, așa cum este aplicată în România, urmează același scenariu repetitiv: economiile se fac întotdeauna de jos în sus. Se taie de la cei care nu pot reacționa, nu pot protesta, nu pot părăsi sistemul. În același timp, marile fisuri din buget – evaziunea fiscală, fraudarea contractelor publice – rămân intacte. România pierde anual zeci de miliarde de euro din aceste surse, dar liderii ei preferă să regleze deficitul prin marginalizarea propriilor cetățeni.
Mai mult, sectorul bugetar – cel mai criticat în toate mediile publice – este și el afectat neuniform. Tăierea sporurilor nu rezolvă ineficiența sistemică. Nu lovește în clientelism sau în impostura din vârfurile instituțiilor. Atinge, în schimb, funcționari anonimi, oameni care duc în spate sistemul public – juriști, contabili, specialiști în IT sau resurse umane – care ajung să fie plătiți sub nivelul pieței, fără resurse și fără speranță de avansare.
Aceste măsuri nu reprezintă o reformă reală. Nu sunt nici etice, nici eficiente economic. Sunt improvizații contabile care maschează incapacitatea cronică de a colecta veniturile care se pierd în zona gri sau neagră a economiei. Sunt decizii luate într-un vid de responsabilitate politică, într-un context în care partidele majore se rotesc la putere fără a schimba cu adevărat regulile jocului.
O societate care își pedepsește mamele, care își ignoră bătrânii și își umilește funcționarii de rând nu poate spera la progres. Un stat care transferă constant povara fiscală pe umerii celor lipsiți de influență și protecție, dar refuză să atingă interesele bine conectate la sistem, își sapă propria prăpastie. Adevărata reformă fiscală nu înseamnă austeritate aplicată orbește, ci justiție economică. Înseamnă combaterea evaziunii, regândirea priorităților bugetare și reconstruirea încrederii între cetățeni și stat.
Fără aceste principii, orice ajustare bugetară devine un nou pas în direcția greșită. România nu poate avansa pe baze solide dacă, de fiecare dată când apar dificultăți, prima soluție este sacrificarea celor mai expuși la sărăcire. Costul acestei strategii nu este doar financiar – este social, moral și, în cele din urmă, existențial. Acum, doi din trei tineri vor să părăsească țara. În acest ritm, în cel mai scurt timp, vor fi trei din trei.
