România trebuie să facă față unui moment cât se poate de delicat, însă se pare că nota de plată va fi decontată tot de cei care habar n-au avut că țara a halit o pizza mare, deși nu-și putea permite decât una medie. La ce decont ne așteaptă, se pare nu doar că pizza a fost gigant, ci a fost un aperitiv mărunt pe lista de meniu la un chiolhan în toată regula. Bolojan forțează niște pachete de reforme cât se poate de discutabile, pentru că pe moment vorbește doar de reducerea deficitului bugetar și nu de reforme în adevăratul sensului, reforme în fața cărora unii sunt mai egali decât alții. Astfel, învățământul e complet dat peste cap, creșterea normei de predare făcându-se din pix și peste noapte, fără o eșalonare pe câțiva ani, așa cum prevede „reforma” pensiilor magistraților. Ca profesor și ca cetățean care înțelege că țara e în rahat nu sunt chiar împotriva creșterii normei de predare, dar dacă treaba asta chiar se dorea a fi considerată parte din reformă, de ce nu s-a aplicat gradual, cu susținere din partea ministerului de resort? Adică să se aplice în vreo trei ani, timp în care profesorii vizați de „reformele” lui Șocâte să beneficieze de reconversiile profesionale necesare. Pe banii ministerului, desigur, că de acolo vine reforma. Și nu, nu mai pune nimeni botul la abureala că „situația e doar temporară” și asta nu doar pentru că timpul e relativ, ci pentru că atâta timp cât măsurile alandala aplicate în educație vor fi justificate prin iminența crizei, e clar că, dacă se va întâmpla ceva pozitiv, nu se va întâmpla în mileniul ăsta. Asta însemna reformă: studii de impact, termene de aplicare, cursuri de reconversie, investiție în microbuze și dotări și lista mai poate continua. Ori, s-avem iertare, ce regăsiți aici din reformele din Educație? Și să nu ignorăm Cercetarea, unde nu se taie nimic, se păstrează tot ce există, deși e evident că de ani întregi cercetarea românească e gaură în bugetul de stat. Reforma cu pensionarea și pensiile magistraților se aplică, dar nu foarte urgent, deși aici nu e nevoie de cine știe ce adaptare a sistemului. Pur și simplu le tai pensiile nesimțite și le crești vârsta de pensionare peste noapte; nu are cum să fie mai rău ca în învățământ unde măsurile n-au nici în clin, nici în mânecă cu ceea ce e necesar. Se tot vorbește de practicile europene, păi hai să ne aliniem cu totul, nu doar cu acele domenii care, datorită prestației jalnice a liderilor de sindicat, se pretează la călcat cu șenila pe grumaz. Însă reforma întârzie și chiar și președintele Dan a luat partea magistraților care n-au voie să facă grevă, dar uite că tocmai ceva de genul prestează. Săracii, muncesc mai mult decât colegii lor europeni. Muncesc așa de mult că au dus meticulozitatea românească la rang de artă, astfel încât prescrierea faptelor a devenit cea mai obișnuită decizie în instanțe. Păi am tot cercetat… Împotriva privilegiilor magistraților se poate invoca articolul 16, alineatul 2 din Constituția României. Nimeni nu este mai presus de lege; privilegiile exact asta înseamnă, plasarea unor cetățeni deasupra tuturor. De la unii tai la rupere, pe alții îi lauzi și le dai cu prorogare.
Nici cu reducerea aparatului administrativ nu s-a rezolvat mare lucru; matematicianul din fruntea statului a făcut niște calcule și i-a dat o sumă suportabilă. Adică nu e mare reducere, nu mai facem. La fel și cu pensiile speciale, hai, că nu e chiar așa mult…
Nu e mult aici, nu e mult acolo, dar dacă le punem la un loc se adună ceva. Contribuțiile mărite la sănătate încasate de la pensionari nu înseamnă mare lucru, dar uite că s-au luat. Nici creșterea normelor didactice nu înseamnă cine știe ce parale la buget, dar s-a pus în practică. Însă când vine vorba de pensii speciale și năimiți inutili, orice economie s-ar face cu tăierile nu înseamnă mare lucru, deci se poate evita.
Din păcate, unele măsuri nu pot fi evitate, e nevoie de bani și aceștia vor fi adunați de la cei care au plătit și până acum, adică de la cetățeanul nespecial și de la mediul privat. În România, „reformă” a ajuns să însemne să tai unde doare mai puțin pe cei puternici și unde doare mai tare pe cei fără glas. Profesorii trebuie să se adapteze peste noapte, magistrații au timp să-și bea cafeaua liniștiți, iar restul lumii plătește nota de plată a unui ospăț la care n-a fost invitată. Cât despre politicieni și clienții lor, pentru ei nu există criză, există doar pretexte de a stoarce mai mult din ce a mai rămas din buzunarul contribuabilului. Asta nu e reformă, e o farsă de prost gust, o bătaie de joc cu ștaif constituțional, menită să conserve privilegii și să condamne generații întregi să rămână captive într-un balamuc care, culmea, se numește stat de drept.
