România a intrat într-o fază politică stranie: reformele nu mai despart puterea de opoziție, ci pe fiecare partid de el însuși. Coaliția care guvernează – o grupare de patru partide unite doar de teama dezintegrării – a ajuns să arate ca un animal mitologic care se hrănește cu propriile membre. Premierul Ilie Bolojan, reformistul de serviciu, predică raționalizarea statului într-un guvern care trăiește chiar din iraționalul clientelei bugetare. Când încearcă să taie, colegii de coaliție îi iau foarfeca din mână și o ascund în sertarul birocratic al intereselor proprii.
De fapt, adevărata opoziție a lui Bolojan nu e AUR sau PSD, ci inerția. România a construit un stat care funcționează doar pentru a se menține în viață: colectează, redistribuie, votează, mimează reforme și reia ciclul. România are peste 1,3 milioane de angajați la stat – cu 116 000 mai mulți decât acum zece ani deși populația a scăzut constant. Însă Guvernul a ales să lovească în sănătate, educație și protecția socială în loc să reducă aparatul birocratic. Deficitul de 8,5% din PIB, convenit cu Uniunea Europeană, nu mai e o cifră ci un mod de viață. Am ajuns să ne bucurăm că nu e 9,3%, ca anul trecut, de parcă am fi scăzut febra unui bolnav de la 43 la 41 de grade și l-am declarat vindecat.
În acest context, premierul încearcă o „reorganizare administrativă” care ar trebui să reducă structurile suprapuse ale statului. PSD răspunde însă cu o rezistență birocratică de tip imunitar: „nu putem concedia oameni, trebuie protejați funcționarii”. Desigur, aceiași funcționari care îngroapă proiecte și multiplică semnături inutile. În spatele acestor dispute se ascunde marea frică a celor din sistem: pierderea controlului asupra resurselor publice.
Pe plan extern, România joacă rolul moraliștilor cu burtă din ineptele dezbateri TV: cere „o bugetare europeană realistă”, în timp ce importurile de energie din Rusia cresc – ironia geopolitică a unei țări care condamnă Moscova, dar alimentează bugetul Kremlinului. Reuters nota zilele trecute că statele din Europa Centrală, inclusiv România, au devenit clienți tot mai fideli ai energiei rusești, sub diverse interfețe comerciale. E o dependență mascată în pragmatism, dar devastatoare pentru credibilitate.
AUR profită de haosul instituțional. În timp ce guvernul se ceartă pe organigrame, partidul lui Simion capitalizează frustrările și promovează anti-intelectualismul ca doctrină. The Loop (publicație a Consorțiului European pentru Cercetare Politică) atrage atenția că „anti-elita” românească e tot mai capabilă să transforme resentimentul social în capital electoral. În timp ce universitățile organizează conferințe despre „Security Challenges in the Balkans” tineretul neșcolit, hrănit cu aiurelile găsite pe telefoane, este convins că NATO ne fură gândurile.
Reforma nu mai este acum un proiect de țară ci a devenit un fel de război civil rece, purtat între generații, instituții și reflexe. Nu se mai dau bătălii pentru principii, ci pentru locuri în schema de personal. Nimeni nu câștigă dar toți supraviețuiesc, experimentând un fel de schizofrenie: jonglăm cu deficitele fără să rezolvăm cauza structurală și vrem ordine dar detestăm disciplina. Vrem instituții moderne, dar nu vrem ca ele să ne controleze abuzurile mărunte.
Statul român a devenit propriul său adversar: o entitate care se luptă cu sine, incapabilă să decidă dacă vrea să fie modernă sau confortabil arhaică. Scenariile sunt, în fond, simple. În cel optimist, Bolojan reușește să ducă reforma până la jumătate, suficient cât să convingă Bruxelles-ul că România nu e un elev repetent. În cel realist, guvernul va cosmetiza cifrele și va merge din derogare în derogare. Iar în cel pesimist – cel mai probabil – coaliția se va rupe, PSD se va
Reforma ca război civil rece – Dumitru MONACU, scriitor
