Acum mulți ani, la un liceu din Franța, am aflat cu surprindere că nu pot asculta elevii la clasă dacă spun că sunt obosiți. Iar copiii fiind copii – era vorba de elevi din ciclul gimnazial – evident că erau obosiți tot timpul. După care elevul obosit se așeza la loc în bancă și se juca neobosit cu penarul sau ce naiba jucării mai avea la el pe vremea aia.
Mi-am adus aminte de vremurile alea când am citit noile reglementări de secretizare a notelor elevilor, peste secretizarea care era deja introdusă. Nu mai e voie să fie comunicate nici într-un fel rezultatele elevilor în public, nici cele de la ore, nici cele de la testările din diverse clase, ci doar părinților copilului, personal.
Nu mai înțeleg rolul ședințelor cu părinții, în primul rând. Ce rost mai au, dacă dirigintele nu mai poate să spună nimic, nici ce face elevul, nici ce note are, nici dacă e cuminte sau nu, nimic.
În al doilea rând, nu văd ce rost mai are școala, în general, dacă nu mai știm care sunt elevii buni, cei care învață, care iau cele mai mari note și cum facem diferența între ei și cei care termină școala la apelul bocancilor.
Cică toată cocoloșirea asta e pentru protecția copiilor. Nu mă pot pronunța, că nu mă pricep, dar dați-mi voie să mă îndoiesc că dacă ești prost sau leneș și nu îți spune nimeni asta toată viața ești mai protejat.
Mai aud profesori care-mi spun că există pericolul ca cei cu note mari să sufere acțiuni de bullying din partea celor care au luat note mai slabe, iar cei cu note mari să râdă de cei care au note proaste. Serios? Adică ajutăm proștii și-i ținem ascunși pe cei deștepți ca să nu îi bată ăia mai săraci cu duhul? Care termină școala chinuit și după aia cred că pământul e plat, că avem cipuri în Pepsi, avioanele ne otrăvesc și Georgescu e trimisul lui Dumnezeu?
Ne confruntăm, și datorită școlii, dar și altor factori, cu un ocean de prostie, care s-a agregat extrem de rapid online, dar îl vedem urlând și pe străzile din viața reală „diplomele nu ajută la nimic”. Cu ajutorul acestor măsuri de „protecție” a elevilor, nici măcar nu le vom mai putea spune „bă, tu erai prost încă din școala generală”.
Nici măcar nu e o chestie românească asta, dar românii aplică la extrem, că așa e la noi, alb sau negru, a apărut GDPR ăsta pentru protecția vieții private și prima aplicare românească a fost secretizarea salariilor bugetarilor și interzicerea accesului presei la informații. Dar apare și în alte țări protecția asta, nu mai știu prin ce țară am văzut copii jucând fotbal la ora de sport fără să țină scorul, ca să „nu fie triști după meci”.
Singurătatea copiilor noștri, care-și petrec zece ore pe zi în rețea sau cu vreun chatbot AI cu care discută, aduce deja oceane de anxietate și depresie. Cauzele sunt diverse și le-am tot discutat, cert e că avem generații întregi de copii nefericiți, neînțeleși, și care au mari dificultăți de exprimare în lumea reală.
Elevii trebuie să învețe că nu toți sunt la fel, că unii sunt mai buni, alții mai slabi, că se pot perfecționa dacă muncesc mai mult, că unii trebuie să învețe fizică la nivel de olimpiadă și alții trebuie să învețe sudură. Că a fi fizician sau sudor e la fel de respectabil. Tragedia e când cel care ar fi un sudor foarte bun are impresia că știe la fel de bine ca academicianul, pentru că la școală nu i-a spus nimeni altceva.
Fotbalul – sau orice alt sport – se joacă pe scor, că așa e și în viață, unii câștigă și alții pierd, iar copiii trebuie să afle asta, măcar de la o anumită vârstă încolo. Faptul că îi ținem în întuneric nu știu dacă ajută la ceva, nu mă îndoiesc că în spatele acestor măsuri există varii motivații psihologice, dar traumele copilăriei nu cred că vin din faptul că colegul de bancă are note mai bune.
Până la un anumit punct, comparațiile sunt bune, chiar utile. Deja avem acest mediu online în care copiii se compară cu toată planeta. Apropo, de aia sunt nefericiți copiii dumneavoastră, ca să știți, că îi vedeți triști non-stop și nu vă dați seama de ce. Ei văd online tot timpul pe cineva care are casă mai mare, mașină mai frumoasă, vacante mai excitante sau chiar o familie mai interesantă. Astea sunt comparațiile toxice.
Dar de la secretizarea rezultatelor școlare și de la mediul online avem ca rezultat adolescenți sau tineri care nu vor sau nu se pricep să trăiască în lumea reală. În viața reală există cei care câștigă și cei care pierd, trebuie să meargă la interviuri de angajare și să spună ce știu să facă, există (și) nefericire, nedreptăți, inegalitate. Cu care trebuie să lupte. Iar ei nu știu să facă asta, de aceea amână intrarea în lumea reală și preferă să stea online, în rețea, acolo unde – cum îmi spunea la un podcast profesorul universitar Mihnea Măruță – „nu este nici durere, nici întristare”.
Rezultatul cel mai clar, după părerea mea, al acestui complex de factori este că avem cel mai mare număr de tineri din Europa care nici nu învață, nici nu lucrează, nici nu urmează vreun curs de perfecționare, ceva. Sunt numiți NEETs (Not in Education, Employment, or Training) și sunt în jur de 20% din totalul persoanelor între 16 -30 ani din România, aproape dublu față de media UE care este 11%. Adică cei care stau acasă pe banii părinților, de fapt.
Un alt rezultat este criza de pe piața muncii. Nimeni nu prea le-a spus tinerilor, cât erau elevi, spre ce să se îndrepte, în funcție de abilitățile lor. E și complicat, dealtfel, dacă toate notele sunt secrete și discuțiile confidențiale. Așa că avem de-a face cu o grămadă de absolvenți de liceu care nu știu să facă absolut nimic, iar la nivel de România suntem iarăși campioni europeni la numărul celor care sunt denumiți generic „forță de muncă necalificată”.
Iar în lumea reală avem de-a face cu o criză acută de specialiști pe toate fronturile, medici, ingineri, profesori, instalatori, electricieni, mecanici auto, orice.
Evident că lumea s-a schimbat profund și accelerat în ultimii ani, așa că argumentele de genul „pe vremea mea…” nu mai țin. Însă câteva obiceiuri ar trebui, totuși, păstrate. Mândria de a fi cel mai bun la ceva nu cred că e necesar să fie un secret, chiar dacă vor fi colegi de clasă un pic traumatizați. Altfel, așa cum am mai spus, ajungem ca tot felul de corigenți să ne dea lecții pe internet de microbiologie, fizică și politică, pentru că am ținut secret că au fost niște loaze în școală.
Democrația nu promite că toți oamenii sunt egali, ci promite șanse egale. La studii, la angajare, la acces la sănătate, la o viață normală, în fond. Nu cred că asta se obține prin secretizarea performanței sportive, școlare, de orice fel, inclusiv a performanțelor negative.
Cătălin MORARU
