Astăzi – Schimbarea la Faţă a Domnului

0

Marea sărbătoare Schimbarea la Faţă a Domnului aminteşte de minunea petrecută pe muntele Tabor, unde Hristos îşi descoperă dumnezeirea Sa prin natura umană pe care a asumat-o. Evanghelistul Matei spune „Şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina”, în vreme ce evanghelistul Marcu spune că veşmintele Lui s-au făcut albe ca zăpada.

Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului datează de la începutul secolului al IV-lea, când Sfânta Împărăteasă Elena zideşte o biserică pe Muntele Tabor. Aceasta sărbătoare începe să fie menţionată în documente din prima jumătate a secolului al V lea. În Apus, sărbătoarea Schimbării la Faţă s-a generalizat mai târziu, prin hotărârea luată de papa Calist III ca mulţumire pentru biruinţa creştinilor asupra turcilor la Belgrad, în anul 1456.

Sărbătoarea Schimbării la Față trebuie înțeleasă ca o bucurie pentru creștinism. Nu este vorba de o carte de precepte: luni fă aceasta, marți fă aceasta. Dumnezeu nu ne-a dat un set de prescripții și reguli, ci S-a dat pe Sine însuși; și aceasta înseamnă Viață, Iubire, Transfigurare. El ne-a dat puterea de a merge cu El pe Muntele Tabor și de a gusta acolo ceea ce El a pregătit pentru noi. Biserica este reflectarea în această lume a luminii văzute de ucenici pe Muntele Tabor. Credincioșii râvnitori înțeleg că a merge la biserică este bucurie pentru ei, și când nu pot merge la biserică ei sunt nefericiți. Nu întreabă <cât de mult> sau <cât de lungă> este slujba; ei ar da tot ceea ce au pentru posibilitatea de a fi in biserică. Pentru ei, biserica nu este locul unde împlinim obligațiile noastre religioase, ci locul unde este casa noastră adevărată, unde ne sunt date bucuria și lumina. Astfel, în cultul divin de peste an, dimensiunile creștinismului – cea individuală, cea socială și cea cosmică – sunt revelate și date nouă. Viața creștină este asemenea acelei urcări pe munte, urmând pe Hristos. Uneori este foarte cald, alteori este foarte frig. Uneori devenim obosiți din cauza efortului. Singurul înțeles în viața creștină se regăsește în urmarea continuă a lui Hristos spre Muntele Tabor, astfel încât la sfârșit să putem spune: <Doamne, bine este pentru noi să fim aici>. Atunci Iisus Hristos ne descoperă, așa cum a zis Sfântul Apostol Pavel: <Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El> (1 Corinteni 2, 9). Nu doar pentru aceia care urmează Lui, ci pentru aceia care Îl iubesc pe El. Și a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă aceasta dorința de a-L urma, în ciuda tuturor dificultăților, înseamnă să dorești bucuria de a fi în Hristos. Din punct de vedere ortodox, transfigurarea creștinului presupune atât calea ascetică, a efortului propriu – concretizat în manifestarea iubirii față de Dumnezeu și semeni prin fapte bune – cât și calea sacramentală – a dobândirii harului Sfintelor Taine în sânul Bisericii – iar acestea sunt inseparabile. Prin efort, viața sacramentală este trăită în mod conștient de credincios, iar prin primirea harului, efortul propriu iese din limitele naturalului. Fără a-l închide pe om în propria subiectivitate, transfigurarea îl deschide comuniunii în Dumnezeu și cu semenii, având profunde  implicații spirituale și sociale”, a transmis preotul Ioan Alupoaiei, parohul Bisericii „Izvorul Tămăduirii”.

 

+7 -0
se încarcă...