A doua dintre cele două luni adăugate de regele Numa Pompilius calendarului roman a fost consacrată zeului Neptun, pentru că ploile, la Roma, erau abundente în acest interval. Mult mai târziu, în calendarul republican francez, adoptat în urma revoluției din 1789, luna februarie corespundea lunii „Pluviôse” („Ploios”), luna ploilor. Luna aceasta era reprezentată ca o femeie îmbrăcată în albastru, cu tunica ridicată de o centură, femeia ținând în brațe o rață, lângă ea fiind o amforă care toarnă apă din abundență. La picioarele femeii se află un stârc și un pește, toate acestea fiind simboluri ale vremii ploioase. Numa, al doilea rege al Romei, fiind de origine sabină, nu a dat lunii numele zeului Neptun, ci pe cel al zeiței Februa, de la care derivă latinescul „februare”, însemnând „purificat”. Într-adevăr, în această perioadă a anului, la romani aveau loc serbări publice menite să șteargă, să răscumpere sau să ispășească păcatele comise, aceste serbări fiind numite „Februale”. Începând la 1 februarie și durând opt zile, manifestările erau dedicate celor morți. În semn de doliu, magistrații purtau togi albe, asemenea simplilor particulari, în locul togii uzuale albe împodobite cu o bandă purpurie largă pe marginea sa, numită „toga praetexta”. Se făceau sacrificii zeilor asociați cu lumea de dincolo, precum Proserpina, Neptun sau Pluton, în onoarea morților a căror amintire se dorea cinstită. Pe timpul serbărilor era interzisă încheierea oricărei căsătorii. Pe 15 februarie erau sărbătorite Lupercaliile, inițiate se pare chiar de către Romulus și Remus în onoarea lupoaicei (în latină „lupa”) care-i hrănise. Preoții, numiți „luperci”, adică „frați ai lupului”, sacrificau țapi și câini tineri. Lupercii, bărbați cu vârsta cuprinsă între 20 și 40 de ani, unși cu ulei pe trupul aproape gol, mergeau către o peșteră de la poalele colinei Palatine, locul fiind considerat bârlogul lupoaicei ce-i alăptase pe cei doi frați. În această peșteră aveau loc sacrificiile, iar cuțitul era șters de sânge cu ajutorul unei bucăți de lână înmuiate în lapte. În continuare, lupercii tăiau câte o fâșie din pielea animalelor, alergau în sensul invers al acelor de ceasornic pe hotarul vechi al Romei așa cum îl trasase Romulus, și în tot acest timp râdeau și îi loveau cu acele fâșii, numite „februus”, pe toți cei întâlniți în cale. Femeile sterile sau cele care doreau să aibă copii întindeau palmele spre a fi lovite, sperând că astfel vor rămâne însărcinate. La 23 februarie, romanii sărbătoreau Terminaliile, dedicate zeului „Terminus”, cel care păzea limita dintre proprietăți, motiv pentru care era deseori reprezentat ca un stâlp cu cap de om. Lângă fiecare asemenea stâlp se amenaja câte un altar, pe care erau depuse ofrandele pentru zeu, cel mai adesea prăjituri, fructe, un miel și o scroafă tânără. Când Numai Pompilius a introdus în calendarul romanilor cele două luni noi, ianuarie și februarie, februarie era ultima lună a anului. Cezar este cel care a dat lunii locul doi, dintr-un motiv destul de curios, acela că romanii considerau că numărul doi era un număr nefast din două motive. Mai întâi pentru că era număr par, ori doar numerele impare erau pe placul zeilor, al doilea motiv fiind acela că acest număr era asociat cu tot felul de semne de rău augur. Prin urmare, luna a fost dedicată lui Neptun și Pluton, considerați zei ai infernului și din același motiv „Februalele”, serbările dedicate spiritelor celor morți, aveau loc în această a doua lună. În februarie, zilele cresc în mod semnificativ, cu aproximativ o oră și jumătate, 46 de minute dimineața și 44 de minute seara. Februarie, spun agricultorii, trebuie să fie rece și ploios pentru ca recoltele să fie bune.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
