Prieteni cu Eminescu: Miron Pompiliu

În 1866, în paginile revistei „Familia”, se întâlneau, pentru prima oară, Miron Pompiliu și Mihai Eminescu. În numărul 2 din 15/27 ianuarie, Iosif Vulcan publica poezia „Gâcitura”, semnată M.P.Popiliu, iar în numărul 18, din 25 iunie/7 iulie –„Ecouri de suspine”, remarcând într-o notă de subsol: „Atragemu atențiunea on. publicu asupra acestui talentu frumosu, carele acuma pasiesce antâia-óra în publicitate”. În numărul 6 din 25 februarie/9 martie, Iosif Vulcan îl publica pe Eminescu cu „De-aș avea”, schimbându-i, cum bine se știe, numele Eminovici și notând la subsol: „Cu bucuria deschidemu colónele fóiei nóstre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice transmise noue ne-a surprinsu plăcutu”.

Miron Pompiliu – care va mai semna M.P.Popiliu, M.Popiliu, Mirone Popiliu, Popiliu, Moise Popiliu (C. Pavel, Miron Pompiliu. Viața și opera lui, Beiuș, 1930) – avea 19 ani. Era al doilea fecior al preotului Nicolae Popoviciu și al Anei Popa din Șteiu (Beiuș), născut în 1847 și având numele de botez Moise Popoviciu.

După școala primară, pe care o începuse în Șteiu și o continuase în Băița-Bihării, face, fără întrerupere, clasele I-V la Beiuș și clasele VI-VII la Oradea-Mare. Revine la Beiuș pentru anul școlar 1865-1866 și dă examenul de bacalaureat, ca particular, cu „cum prima eminentia” (Pavel, p. 10).

Nu continuă tradiția preoțească a familiei – tatăl său fusese preot; mama era fiică de preot; fratele mai mare, Gheorghe, preot în Luncă; sora sa, Dilinca, căsătorită cu Teodor Teaha, preot în Câmp (ambele localități situate în apropiere de Vașcău) –, înscriindu-se, pentru studii de drept, în 1866, la Universitatea din Budapesta. În același an, este ales membru onorific al „Societății de Leptură a junimei Romane studiose la Academia de drepturi și Achigimnaziul din Oradea-Mare”.

A refuzat să se înroleze în armata ungară

În 1868, student fiind, refuză să se înroleze în armata ungară și e nevoit să se refugieze în Regat: mai întâi, la București, unde lucrează la revista „Albina Pindului”, fundată de Grigore Grandea. Aici, posibil, să-l fi întâlnit pe Eminescu, în cadrul Cercului literar „Orientul”, format în București, pe 1 aprilie 1869. Un fragment reprodus în „Cosânzeana” (din 30 noiembrie 1925) din „Albina Pindului” (anul II, pag. 47-48) reține  numele lui Miron Pompiliul la rubrica „Critici”:

„Dl Miron Pompiliu: Poezia d-lui Al. Negroni întitulată Harpa, şi, cu această ocazie, asupra idealismului în poezie.

Dl Miron Pompiliu: Poezia d-lui lliescu întitulată Filomela.

Dl Gr. H. Grandea: Poeziile d-lui Miron Pompiliu întitulate Dorul şi Româna ardeleană”.

Iar în ședința din 29 iunie 1869 a Cercului, când sunt numite comisiile pentru a culege, în lunile iulie și august, folclor, lui Miron Pompiliu (alături de I. Bădescu și N. Droc-Barcianu) i se  rezervă Ardealul, iar pe Eminescu (împreună cu V. Dimitrescu) îl regăsim în comisia pentru Moldova.

Miron Pompiliu participă la ședințele Junimii

În același an, Miron Pompiliu se mută în Moldova, înscriindu-se în anul III la universitatea ieșeană. După încheierea studiilor, funcționează ca secretar al Universității, fiind destituit, în 1876, odată cu demiterea lui Titu Maiorescu din funcția de ministru al instrucțiunii publice și al culturii. Lucrează ca ziarist și profesor la  Școala Centrală de Fete, Liceul Național, Școala Militară, Institutul Humpel.

Din 1869, este nelipsit la ședințele Junimii. În scurta notă biografică din „Amintiri din Junimea” (București, 2011), I. Negruzzi consemna: „Născ. în Ştei (Crişana), în 20 iunie 1840. În Junimea de la 1869. Odinioară Pompiliu Moise, acum Miron. Profesor de fete, culegător de poesii populare, autor de poveşti şi de critice. Vestit din cauza insomniilor sale şi a metodei intuitive pentru care este în vecinică luptă cu Lambrior. La aniversări trimite scrieri şi poesii anonime, grozav de corosive. Altfel bun băiat” (p. 305).

I. Negruzzi îi menționează numele la câteva rubrici din Dicționarul Junimii, dintre care și la „Poesii private” – „o specie de poesii ale lui Bodnărescu pe care nu prea voia să le cetească în Junimea, sub cuvânt că ar fi private. Junimea a isbutit a le declara publice şi a le ceti în adunările sale. Autori noi de poesii private sunt: Miron Pompiliu şi Volenti” (p. 304).

La Junimea, Miron Pompiliu (poreclit și Keșkekemet sau Mirune) era „prezident statornic pentru toate timpurile” (Negruzzi, p. 160) al Caracudei, despre care G.Panu scria: „cei care nu luau parte niciodată la discuție și nu aveau nici o însemnătate literară, intrau cu denumirea de caracudă. Președintele caracudei era Miron Pompiliu; din ea făcea parte: Beldiceanu, Pavel Paicu, câțiva pedagogi de la Institutele-Unite, etc. Aceștia se așezau totdeauna prin fundul sălei, nu deschideau de cât foarte rar gura, în genere se mulțumeau să râdă de glumele celorlalți” (G.Panu, Amintiri dela „Junimea” din Iași, Vol. I, București, 1942, p. 60).

G.Panu îi recunoaște însă „cultura limbei latine” (p. 58), considerându-l „partizanul ascuns al limbei lui Cipariu, Laurian, Maxim” (p. 175);  calitatea de povestitor și culegător de povești  –  alături de Slavici, chiar dacă critica „limba, de multe ori orășenească” (p. 142) –  sau de poezie pentru Transilvania (p. 199), amintindu-l printre cei care au adus „curentul literaturei populare”, printre care și Xenopol, Lambrior, Slavici, Creangă (p. 197).

Pe Miron Pompiliu, scrie G.Panu, căzuse și vina pentru farsa făcută de Hasdeu:  „Când d. Maiorescu prin scrisoarea sa, ca răspuns farsei d-lui Hașdău, Eu și Ea, se leapădă de Convorbirile literare, arata un egoism regretabil. Dealtmintrelea, aceasta a fost în acele momente sentimentul de lepădare generală: toți membrii, dela cel mai mic, făcură ca d. Maiorescu, aruncară toată vina pe Convorbiri și în special pe Miron Pompiliu, fără să voiască măcar să-și amintească că poezia Eu și Ea fusese citată la Junimea și, dacă nu fusese aprobată formal, nu fusese nici desaprobată, așă că bietul Miron Pompiliu se crezuse în drept sa o dea publicităței” (p. 366). Și tocmai Miron Pompiliu se număra printre contributorii cei mai prețioși la ziarul „Traian” (16.04.1869 – 14.02.1870), editat de B. P. Hasdeu, semnând deja cu numele Pompiliu și publicând poezii culese în Crişana şi Sibiu și „versuri originale reuşite, în formă populară: Oltul, Românca din Ardeal şi (mai slab) Isvorul Tisei” (G. Bogdan-Duică, Un cuib dacoromân, în „Hyperion”, nr. 3, martie, 1933, p. 67).

De Junimea era legată și „Cartea de leptură”. „După îndemnul lui Maiorescu când era ministru de Instrucţie publică – scrie I. Negruzzi –, Junimea hotărâse de a lucra în comun o carte de lectură pentru şcolile secundare. Mai întâi ea fu botezată carte de lepturi, apoi se începu lucrul, care merse cum merse câtăva vreme, mulţumită mai ales activităţii lui Miron Pompiliu (…). După căderea lui Maiorescu, treaba rămase baltă. Lucrul e foarte ciudat, ştiut fiind că altfel toate lucrările comune ale Junimii au ieşit la bun sfârşit” (p. 271). Miron Pompiliu avea să ducă la bun sfârșit și această lucrare, chiar în ultimul său an de viață, în colaborare cu amicul său, profesorul  I. Paul.

(va urma)

Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu

Deja ai votat!