MEMORIALUL IPOTEŞTI: „Casele Hajnal” din Botoșani

„…Și era în mijlocul orașului, o casă mare, cu două caturi și coperișul de tablă roșie, ce se zărea de departe… Răsărea, de printre casele scunde și sărăcăcioase dimprejur, ca un monument, căci pe atunci nu-și urca târgul clădirile în sus, ci se lăbărța mai mult în «dughene» întunecoase și cu tavanul jos, într’un labirint de străzi înguste și nealiniate.

Casa aceea mare (…) domnea în mijlocul orașului, în preajma pieței, având fațada spre două străzi, și o grădină cu fructe, ce se lungea, ca un triunghiu de verdeață, împrejmuită cu un zid înnalt și formând ca o cetățue în cuprinsul căreia trecătorii de-afară nu-și puteau duce privirile.

Nu se vedea decât o «hulubărie» enormă de-asupra porților mari ce duceau în ogradă, și două balcoane mari de fier, unul spre stradă, celalt cu fața spre grădină. Din balcoanele acelea, ca dintr’un turn de pompieri, cu o singură ochire, prindeai toată priveliștea orașului, a dealurilor și crângurilor mărginașe, – și era o plăcere să-ți scalzi ochii în luminile varii ale vremei și anotimpurilor, când sub promoroaca și cenușiul zilelor reci și întunecate, când sub scăpărarea vie a zăpezii, ori sub toropeala caldă sau înfocată a soarelui” (L. Dauș, „Casele Hajnal”, în: „Adevărul Literar și Artistic, nr. 124, 8 aprilie 1923, p. 5). Era  una dintre casele lui Emerich Hajnal (Haynal) și aparținuse odată spițerului Iohan Gorgias, care o și construise, casa fiind prima de acest fel, cu etaj, în Botoșani. Prin moștenire și cumpărări, casa ajunge la ginerele lui Iohan Gorgias – Iohan Binder, iar de la Iohan Binder – la ginerele acestuia – Emerich Hajnal.

Emerich Hajnal își luase diploma de magistru în farmacie la Pesta, în 1846, și se stabilise în Botoșani după revoluția ungară de la 1848, în care „mama lui, duduca Roza, – (…) relata Ludovic Dauș, un frecvent oaspete al casei, – jucase un oarecare rol și făcuse multe lucruri îndrăznețe” (L. Dauș, „Casele Hajnal”). Roza (Rosa) Hajnal era însă mai curând sora lui Emerich Hajnal: pe lângă faptul că „duduca” era o formulă de adresare către fete și femei tinere din înalta societate, la 1854, ea avea 30 de ani, iar Emerich Hajnal – 34 (născut fiind în 1820) – deci Emerich și Rosa nu puteau fi decât frați. Numele Rozei Hajnal figurează, într-adevăr în lista „inculpaților” în procesul legat de revoluția ungară: „Rosa Hajnal, născută la M-Osiorhei în Ardeal, de 30 ani, de religiune romano-catolică, necăsătorită, fiia fugitivului Josef Hajnal, care a fost oficial cetățean” era trecută drept agent foarte periculos, fiind condamnată la 15 ani de închisoare, pedeapsa fiind redusă apoi la cinci ani („Gazeta Transilvaniei”, nr. 24, 24 martie 1854).

Numele Hajnal – scria Ludovic Dauș – „s’a încrustat pe răbojul a vre-o cinci decenii din viața Botoșanilor întâi cu Emerich Hajnal”, „apoi prin văduva lui, Emelina”, „și mai ales prin doctorul Arpad Hajnal o jovială și simpatică figură, jumătate nabab, jumătate boem, nabab prin simțimintele lui alese și boem prin dragostea lui de prieteni și poezia sincerei lui afecțiuni”. Casa (și farmacia) va trece, de altfel, în proprietatea acestuia din urmă, funcționând cu denumirea „Farmacia Curții”. Fațada parterului, fiind vopsită în roșu – ca reclamă a farmaciei lui Hajnal –, farmacia era cunoscută și ca „spițeria roșie”. Tot farmacie a fost parterul casei până pe la 1944, purtând numele Farmacia Semaca, cu alți proprietari.

În vremea când casa aparținea familiei Hajnal, la parter, în stânga „sta deschisă ușa unei odăi mari, plăcut mobilată, unde pe rând se perindau toate figurile Botoșanilor – boieri și refugiați poloni, cultivatori mari și funcționari superiori”. În vremuri diferite, pragul casei l-au trecut doctorul Isak, prefectul Ventura, Cortazzi, Adam Haretu, Șt. Georges, Simaca, doctorul Ștefanovici, boierii Ghergheleşti, Ciolăcheşti, Micleşti, Vaseşti…

(Va urma)

– Ala Sainenco

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”