Povestea Vorbei – Zahărul – drumul de mii de kilometri al unui cuvânt

În limba română există foarte multe cuvinte împrumutate din alte limbi, cuvinte al căror itinerariu a străbătut popoare îndepărtate, făcând uneori chiar ocolul pământului pentru a ajunge la noi. Homer, marele poet elin, spunea despre asemenea vorbe că sunt „înaripate”. Un asemenea cuvânt, cu un traseu sinuos, ce a trecut prin ţări din Asia şi Europa, parcurgând la un moment dat căi diferite, este cuvântul „zahăr”.
Călătoria sa începe din îndepărtata Indie antică. În sanscrită, limba literară a vechilor indieni, cuvântul avea forma „cearkara” şi desemna, deopotrivă, „boabă” sau „pietricică”. În limba indiană mai târzie, cuvântul ia forma „sakkhara” şi denumea zahărul obţinut din trestie. Nimic neobişnuit, pentru că zahărul se comercializa sub formă de boabe, aşa cum mai târziu, în evul mediu românesc, dar şi în epoca modernă, zahărul era vândut la „căpăţână”.
Prin Persia şi Mesopotamia, pe lungul drum al mătăsii, caravanele aduc acest produs, odată cu numele său, în spaţiul grecesc şi cel italian, vechii greci spunându-i „sakkharon”, iar romanii „saccharum”. Este perioada în care zahărul era folosit exclusiv ca medicament, îndulcirea alimentelor făcându-se cu miere de albine.
Încet, încet, cuvântul se apropie de noi. În epoca modernă, urmaşii grecilor vor pronunţa „zahari”, formă în care cuvântul este preluat de către bulgari. De la aceştia va trece la români, la nordul Dunării, unde „zahari” ajunge „zahăr”, folosindu-se în Moldova şi regionalismul „zahar”, mai apropiat de cuvântul iniţial. Când ajunge, însă, zahărul aliment?
Meritul, ca şi în atâtea alte domenii, este al arabilor, care în evul mediu cultivau întinse suprafeţe cu trestie de zahăr, în Sicilia şi Andaluzia. Ei preiau de la perşi şi indieni tehnica extragerii zahărului, aşa cum tot de la indieni au preluat şi adus în Europa cifrele de la 0 la 10, cărora noi le spunem astăzi cifre arabe şi la cAre ne vom referi într-un articol următor. Preluând cuvântul de la indieni, arabii îi vor spune „sukkar” şi sub această formă va fi cuvântul adoptat de către popoarele din apusul Europei: francezii îi vor spune „sucre” ( la un moment dat, pe la 1180, în timpul cruciadelor, francezii scriau „zucre”), italienii „zucchero”, spaniolii „azúcar”, portughezii „açúcar”, englezii „sugar”, iar nemţii „zucker”.
Numele zahărului la principalele popoare europene arată şi traseul diferit pe care acesta a ajuns la ele: una dintre rute a fost India-Persia-Mesopotamia-Grecia-Bulgaria-România, iar cealaltă India-Persia-Arabia-Peninsula Iberică-spaţiile italian, german-Anglia.
Cât despre zahărul pe care îl folosim noi astăzi, cel extras din sfeclă, acesta începe a fi fabricat în vremea lui Napoleon Bonaparte. Cum gustul acestuia nu diferea prea mult de cel al zahărului produs din trestie de zahăr, cuvântul a rămas neschimbat, aşa cum se încetăţenise el în limbile popoarelor europene desemnând, deopotrivă, zahărul extras din cele două plante diferite.

Prof. dr. Daniel BOTEZATU