Apariţia regiunilor administrative nu trebuie să însemne anihilarea judeţelor, ci doar crearea unui cadru teritorial mai suplu pentru acestea, util unei strategii de dezvoltare la un nivel scalar superior, dar şi armonizării intereselor cu entităţile teritoriale vecine.
Dintre toate variantele propuse în istoria de aproape trei decenii a „regionalizării” româneşti, cei mai slabi parametri (economici, demografici, sociali) sunt specifici configuraţiilor micilor regiuni, precum cele propuse de CCIR. Dimensiunile modeste ale unor astfel de construcţii teritoriale, multe sub un milion de locuitori, ar crea un handicap suplimentar acestor structuri în raport cu cele similare europene. Ar fi nefuncţionale, incapabile de strategii de dezvoltare la un nivel scalar superior şi ar avea o capacitate de negociere mult mai redusă atât cu Bucureştiul, cât şi cu nivelul administrativ european. În plus, coeziunea teritorială a acestora e slabă, o bună parte a aşezărilor componente având interacţiunile cele mai importante din perspectiva serviciilor regionale cu centralităţi exterioare micilor formaţiuni administrative.
Click AICI pentru a mări hărțile
Într‑o ecuaţie a reformei administrative la nivel regional, vectorii transferului de competenţe depind într‑o mare măsură de configuraţia şi dimensiunea viitoarelor regiuni administrative. Dacă se vor înfiinţa 15 regiuni (mici, fără doar şi poate!)………….
Materialul integral îl puteţi citi aici.
