spot_img
miercuri, mai 29, 2024
AcasăLocal BTMărturii din iadul Covid. Ce a rămas după trei ani de pandemie

Mărturii din iadul Covid. Ce a rămas după trei ani de pandemie

Se fac trei ani de când a fost diagnosticat oficial primul caz de COVID-19 în Botoșani – județul care a fost în martie 2020, alături de Suceava, epicentrul unei crize care a afectat direct sau indirect întreaga populație a județului. Zeci de mii de botoşăneni au dat piept, într-un fel sau altul, cu acest virus: unii doar au intrat în contact cu oameni care s-au îmbolnăvit, alții au trăit boala pe pielea lor, iar alții, mai rău, au pierdut pe cineva drag.

CovidTrei ani de instabilitate şi insecuritate. O continuă luptă a oamenilor cu inamici invizibili. Am câştigat, dar am şi pierdut. Unii mai mult, alții mai puțin. Poate pe alocuri ne-am pierdut umanitatea, încrederea în noi înșine, în cei de lângă noi, dar şi în autorităţile statului. Unii ne-am pierdut, în pandemie, chiar pe noi înșine.

Am intrat în 2020 în acest teritoriu al fricii, fiecare cu propriile credințe despre COVID-19 – și am înotat apoi, vreme de trei ani, printr-o realitate dureroasă: numai în Botoșani, 1.351 de oameni și-au pierdut viața în lupta cu SARS-CoV-2. Au produs realitatea și experiențele noastre personale schimbări în credințele noastre inițiale?

De la medici la muncitori, de la preoţi la informaticieni, de la cadre didactice la rudele celor răpuşi de COVID, „Monitorul de Botoșani” a căutat să afle dacă – și cum – experiențele pe care cu toții le-am traversat, individual, au produs mutații în ceea ce gândeam, în martie 2020, despre misteriosul virus care sfârșit prin a ucide, la nivel global, 6,8 mil. oameni – dintre care aproape 68.000 în România.

„Părea o glumă şi mai mult o chestie politică, aşa, să fie o sperietură, să fim ţinuţi sub control. Apoi îmi rugam colegii să mă omoare”

Unul dintre primele şi cele mai grave cazuri de COVID înregistrate în rândul personalului aflat în linia întâi de luptă, a fost cel al chirurgului Iulian Preda. În vârstă de 50 de ani, acesta a fost atât de aproape de moarte din cauza bolii, încât la un moment a ajuns să-şi roage colegii să-i curme viaţa. Medicul îşi aminteşte cu groază de clipele prin care a trecut, însă, spune că la început, la fel ca majoritatea la acea dată, nu a luat lucrurile foarte în serios.

„Cred că aşa au făcut toţi, nu doar eu. Poate asta a şi fost o greşeală, pe atunci. Dar să nu uităm că nu se mai confruntase nimeni cu aşa ceva. Şi toţi ne ghidam după fel de fel de valori sau cutume, să le zic aşa.

De exemplu, eu nu purtam masca atunci când consultam bolnavul, după ce am consultat o bunică în timpul unei epidemii. Acea bunică mi-a spus atunci aşa, «de ce stai cu masca pe figură când mă consulţi, ești tâlhar?». Eu în toate epidemiile care au fost înainte, porcină, aviară, SARS1, am stat fără mască. Îmi era ruşine de pacienți, cumva. Când a început COVID-ul am stat fără mască în virtutea «bunelor maniere» de la primele trei epidemii”, spune chirurgul.

Acesta este convins că a „pescuit” virusul din spital. Au fost câteva consulturi în alte secții, la pacienți care s-au dovedit a fi pozitivi, a avut şi colegi pozitivi alături de care a lucrat. Dar în niciun moment nu s-a gândit că ar putea fi atât de grav.

„Dacă mă întreba cineva la început ce cred despre această boală nici nu ştiam ce să răspund. Pentru prima dată, în activitatea mea de medic, m-am lovit de conceptul de pandemie, să trăiesc în cadrul unei pandemii. Până atunci citisem doar în literatura de specialitate. A fost ca o glumă la început. Apoi îmi rugam colegii să mă omoare. Părea o glumă şi mai mult o chestie politică, aşa, să fie o sperietură, să fim ţinuţi sub control. Apoi tot mai mulţi oameni îngroziţi. Şi colegii mei, şi rude. Nu am fost nici o clipă speriat. Am crezut că vom trece uşor şi peste asta, repede. Şi din experienţele anterioare, din cele trei epidemii, care au fost floare la ureche, pe lângă asta”, spune medicul Iulian Preda.

„M-am văzut cum mă sting”

Când „a căzut” a fost, însă, cu totul altceva. „Cu câteva săptămâni înainte am avut un vis în care am visat că am murit. Am cumpărat nişte lucruri şi le-am dat aşa, «ca de sufletul meu» copiilor şi soţiei. Am împărţit o parte din lucrurile mele, aşa, mai în glumă, mai în serios. Am fost de gardă în ultima zi din martie [n.r. – 2020] în locul unui coleg care spunea că îi este rău. L-am şi jignit atunci, i-am spus că simulează, să nu facă gardă.

În noaptea aia am făcut frisoane, febră mare, îmi era şi ruşine să rog o asistentă să îmi pună o perfuzie. Dimineaţă, la raportul de gardă, m-am autodenunţat că nu mă simţeam bine. A doua zi, de ziua păcălelii, mi-am făcut test la un laborator privat şi am ieşit negativ. A doua zi m-au testat iar şi peste două zile am primit telefon că sunt pozitiv. Şi starea mea se degrada de la o oră la alta. Iniţial am stat acasă, am pus pe o canapea mai multe perne, să am o poziţie să îmi forţez arborele bronşic să pot respira mai bine. Nu a funcţionat, am mers la Infecţioase, după care am ajuns la Iaşi în stare critică”, povesteşte chirurgul.

Contactul cu boala a fost unul cât se poate de dur, atât fizic, cât mai ales psihic. Medicul este de părere că, în cazul acestei boli, la psihic se dă cea mai mare bătălie.

„Prima dată am fost furios. Cum dracu’ mi se întâmplă tocmai mie aşa ceva? Soţia chiar spunea tot timpul că sunt ca un demon, nimic nu mă atinge, că niciodată nu mă îmbolnăveam. Am trecut toate acele epidemii, gripe, paragripe, nu am avut niciodată nimic. Atunci am fost frânt. Şi nu neapărat că te frânge fizic. Deşi povesteam atunci, când respiram nu simţeam că am un tren pe piept, simţeam că am un depou întreg pe piept. Dar îţi frânge psihicul această boală.

Tot ce am îndurat în acele 38 de zile a fost la un moment dat că am acceptat că trebuie să mor. Am şi cerut lucrul ăsta, colegilor de la Iaşi. Am stat în pampers 12 zile, am plecat cu 98,8 de kilograme şi am ajuns la 77. M-am văzut cum mă sting. Atunci aşa am crezut, că mai bine mor. Nu am crezut niciodată că pot să mă întorc, să mă reabilitez. Deci îţi rupe psihicul. La început ești furios, apoi negociezi şi la final accepţi, că vei muri şi moartea devine blajină”, spune chirurgul care s-a aflat, în primăvara lui 2020, la un pas de moarte.

„Sunt unul dintre puţinii morţi vii, care s-a întors”

După trei ani de pandemie, chirurgul Iulian Preda şeful secţiei Chirurgie Generală din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă nu doreşte decât să revină la normalitate. O normalitate care, însă, pare tot mai greu de atins.

„După aceşti trei ani am rămas în primul rând cu un gust amar. Până şi rude de-ale mele îmi râd în faţă şi spun că nu a existat vreodată COVID. Am prieteni care mai fac mişto de mine şi acum. După ce mi-am revenit, mi-am asumat şi acel rol de coordonator al spitalelor COVID şi sper că am salvat câţiva oameni. Dintre toate măsurile luate şi eliminate şi iar reluate, cred că masca a fost cel mai bun lucru. Dar să reţineţi un lucru. Nimeni nu a fost pregătit pentru această pandemie. Pentru tot ce a adus ea cu ea.

Noroc cu acei italieni care au făcut autopsii, contrar indicaţiilor, şi aşa s-a aflat mai mult despre această boală şi cum acţionează.

Am prieteni care îmi spun «uite acum ar fi trebuit introdusă masca, în epidemia de gripă», deşi ei în timpul COVID erau împotriva măştii. O igienă a mâinilor, la fel, lucruri elementare şi care nu ar trebui să dispară acum, că nu mai este COVID-ul. O grijă şi o responsabilitate faţă de tine şi aproapele tău. Nici faza aia, cu tuşitul în cot sau mai ştiu eu ce, multe aberaţii au fost. Salut cu adidaşii, cu bocancii, cu cotul, aberaţii.

Şi dacă ar fi să schimb ceva la mine, asta ar fi să avem echipamentele de protecţie, care la început au lipsit cu desăvârşire. Aşa poate nu ne îmbolnăveam şi noi în număr aşa mare şi nici o parte dintre pacienți. Dar altceva nu. Cu riscul de a mai muri încă o dată, prefer să trăiesc aşa cum ştiu. Eu sunt chirurg şi nimic altceva. Sunt unul dintre puţinii morţi vii, care s-a întors. La mare «rivalitate» cu domnul doctor [n.r – Eduard] Gherghel. Pe mine m-a salvat Iaşiul, pe el Bucureştiul”, îşi încheie povestea medicul Iulian Preda.

„Nu mi se prea dădeau şanse de supravieţuire”

Colegul de „suferinţă” al chirurgului Iulian Preda este, şi el, tot medic. Acesta este, la rândul său, unul dintre pacienții cu COVID care pot spune că au înviat din morţi. Iar zicala nu este prea departe de realitate. Medicul cardiolog Eduard Gherghel, în vârstă de 49 de ani, a stat intubat zece zile şi medicii specialişti de la Bucureşti i-au spus soţiei, în acele zile, că numai Dumnezeu mai poate face ceva. Acesta spune că nici nu ştie exact de unde a luat virusul.

„De pe stradă, din cabinet, de oriunde se putea. Este greu acum de spus. Nu aş putea pune exact degetul să indic un anumit punct în timp sau spaţiu. Nu am stat numai într-un loc. M-am mişcat, nu m-am protejat, poate am luat totul mai puţin în serios faţă de cât ar fi trebuit. Indiferent de unde am luat virusul, ideea este că l-am luat. Iar efectul ar fi fost acelaşi”, povesteşte acesta.

Chiar şi aşa, însă, nu s-a îngrijorat prea mult la început. „Ştiam că afectează persoanele mai în vârstă. Era vorba de un procent destul de mic la vârsta mea, iar aceia erau cu comorbidităţi. Or eu nu mă aflam în categoria asta. În categoria mea de vârstă, fără comorbidităţi, în acel moment era sub 1% şansa de a lua boala. Şi mai ales o formă severă. Dar iată că boala asta nu ţine cont de statistici. Iniţial aş fi spus că este o răceală, o viroză, mai puternică. Aveam o tuse seacă. Aveam o febră uşoară, până în 37,5ºC. Am decis să mă prezint imediat la spital, m-am testat şi am şi fost internat. Ulterior s-a confirmat prezenţa virusului.

Prima săptămână a evoluat staţionar, mai mult ca o răceală. Nu a fost ceva deosebit. Dar în weekend, după o săptămână, s-a agravat. Totul a fost foarte rapid, starea deteriorându-se de la o oră la alta. Aveam o insuficienţă respiratorie, dispneea şi saturaţia de oxigen din sânge scădea continuu. Oboseam foarte repede. Mi s-au pus două surse de oxigen, nu una, dar tot parcă nu îmi ajungea aerul. Atunci s-a decis transferul. Mai întâi am fost transferat pe Terapie Intensivă la Botoşani. Colegii, medici infecţionişti, au remarcat imediat această complicaţie şi au decis transferul cu elicopterul la Institutul Naţional de Boli Infecțioase «Prof. Dr. Matei Balş», Bucureşti. În nici o clipă nu am crezut că se poate agrava atât de mult totul”, îşi aminteşte medicul cardiolog.

„Nu am fost în niciun moment pesimist. Eram cu două surse de oxigen, dar nu m-am impacientat. Ajuns la București, m-au monitorizat în continuu, cu tratament, dar starea mea nu se îmbunătățea deloc. Nu se ameliora nimic. Apoi m-au intubat. De atunci nu am mai ştiut nimic. După aceea mi s-a spus că am fost intubat. Am stat aşa zece zile. În comă, fără să ştiu absolut nimic. E un blanc total în acea perioadă. Dar până atunci nu mi-am pus problema că se poate întâmpla ceva, că nu o să mă fac bine.

Totul a fost atât de rapid nefavorabil încât nici nu am avut timp să mă gândesc la asta. A fost o perioadă critică, cu prognostic foarte rezervat. Nu mi se prea dădeau şanse de supravieţuire în momentul în care am fost intubat. Decizia de a intuba un pacient nu este uşoară nici pentru ei. Pentru că din start, un pacient intubat are complicaţii şi pe urma acestui procedeu, şi sunt puţini cei care mai sunt şi detubaţi. Aşa că rămâne ultima soluţie. Medicii de la Bucureşti i-au spus soţiei că tot ce mai putea face era să se roage”, a explicat medicul.

„Simţeam o sete continuă de aer”

După o perioadă în care ştiinţa şi credinţa au părut să îşi fi dat mâna, organismul pacientului a început din nou să lupte. „După zece zile m-am trezit deodată şi am văzut că respir. Desigur, aveam o sursă de oxigen, dar respiram singur. Trăgeam aer în plămâni din nou. Nu am avut alte afecţiuni şi probabil din acest motiv am şi suportat bine tratamentul, fără niciun efect secundar. A fost un tratament foarte puternic. Am primit antivirale, antibiotice, anticoagulante, antiinflamatorii, fibrinolitic. Tratamentul a fost foarte complex. Plasmă nu am primit, pentru că am înţeles că era cam târziu pentru plasmă.

Eram într-o stare mult prea gravă. Am intrat în comă aproape sufocându-mă, nu mai puteam respira şi m-am trezit respirând singur. Primul gând a fost către familie. M-am gândit la ei când m-am trezit. Am avut încredere şi credinţă. Cred că şi asta m-a salvat şi m-am luptat cu boala. A fost cumplit. Sincer, nu m-am temut de moarte, dar poate nici nu am avut timp să mă gândesc bine la asta.

Am avut credinţă. Credinţă în Dumnezeu, credinţă în tratamentul primit. Credinţă în colegii medici. Cumva, în acele momente trebuie să te abandonezi în mâinile medicilor. Îţi rămâne credinţa. Balanţa putea înclina în orice parte, dar toţi suntem supuşi şi bolii şi morţii. Este cumplit, după atâţia ani de medicină, să fii neputincios în faţa acestei boli şi să îţi rămână doar credinţa. Nici nu mai ştiu ce gândeam în acele momente”, a spus cardiologul.

Amintirea cea mai puternică pe care o are din acele momente este o sete continuă. Dar nu de apă sau lichide.

„Simţeam o sete continuă de aer. Nu ştiu dacă oamenii pot înţelege exact acest sentiment, dar este cumplit. Nu îţi ajunge aerul, pur şi simplu. Asta descrie cel mai bine. Eram conectat la două surse de oxigen şi tot simţeam că nu am aer. Poate cei care au înotat sau au mers la piscină au luat din greşeală o înghiţitură de apă. Au tras pe nas sau pe gură. Apare acel sentiment, poate şi o fracţiune de secundă, te sperii că te îneci. Cam aşa este senzaţia, doar că aici nu este o fracţiune de secundă, ci este constant. Tragi aer cu toată puterea pentru că te sperii că nu mai reuşeşti să respiri. Te afectează foarte mult psihic.

Şi în timpul bolii, când vezi că lupţi pentru fiecare gură de aer, dar şi apoi, când începi să te recuperezi. Şi vezi că eşti atât de neputincios şi te chinui să duci o cană la gură sau să faci câţiva paşi. Rişti să cedezi psihic. Te ştiai un om în putere, iar acum lucruri banale abia le poţi face, când înveţi din nou să trăieşti după COVID.

Apoi mă gândeam la pacienţii operaţi pe inimă, care au pieptul deschis complet. Am zis că dacă ei pot, trebuie şi eu să pot. În perioada de recuperare te temi să nu rămâi invalid. Sunt mulţi care nu au crezut, unii nici acum nu cred probabil. Oricât de cinic sună, dacă cineva nu credea în COVID, după ce un apropiat i-a murit sau s-a îmbolnăvit, a început să creadă”, este de părere medicul Eduard Gherghel.

„Eu nu cred în COVID, dar asta e”

Pandemia de COVID a adus cu sine o mulţime de paradoxuri. Dacă unii spun că şi-au schimbat părerea cu privire la existenţa acestui virus după ce au dat piept cu el, aşa cum au păţit cei doi medici botoşăneni, alţii continuă să nu creadă, deşi boala le-a răpit oameni dragi din viaţă.

În această situaţie este şi fiica unui botoşănean care se regăseşte în statisticile deceselor COVID. A fost chiar printre primele victime ale pandemiei de la Botoșani. Maria Onuţă spune că tatăl ei, un om în putere, până atunci, este mai degrabă victima nepăsării şi nepriceperii celor din sistemul sanitar decât a virusului. Felul în care tatăl ei a murit o face să fie mai înverşunată ca niciodată împotriva existenţei acestei boli şi mai ales a efectelor sale, exagerate de mulţi, din punctul ei de vedere.

„Eu am avut COVID. În toamna anului trecut, când a fost valul cel mai contagios, cu tulpina Delta. Bine, aşa spun ei, că am avut COVID. Eu nu cred în COVID, dar asta e. Eu nu am crezut de la început. Poate şi toată nenorocirea cu tatăl meu a contat. El nu a avut niciun simptom, nu a tuşit deloc, nu a făcut febră. A ajuns la spital pentru ceva şi apoi mi l-au dat mort de COVID. Până în momentul decesului nu a avut niciun simptom care să arate că are COVID”, îşi începe povestea femeia.

Actele medicale arată că tatăl său a avut COVID, iar boala i-a curmat viaţa. „El are două fişe de supraveghere COVID, nu una. Prea multe acte care se bat cap în cap. După internare ei spun că pe data de cinci aprilie a ieşit pozitiv. De la Iaşi ne-au comunicat că pe şase a fost pozitiv. El a făcut un infarct miocardic în martie, dar nu era localizat. Aşa spuneau ei. A fost internat în spital chiar când au izbucnit în Botoșani cazurile de COVID. L-au externat din spital cu un tratament, nici nu au stat să vadă dacă avea efect acel tratament. El avea nişte cheaguri de sânge la nivelul plămânului la internare. După două zile de tratament l-au trimis acasă, fără măcar să vadă dacă are efect tratamentul, povesteşte Maria Onuţă.

„Toate semnele de întrebare m-au făcut pe mine să nu cred că această boală chiar există”

Femeia spune că sunt atât de multe contradicţii în actele şi procedurile medicale, încât crede mai degrabă într-un malpraxis decât în COVID.

„A început isteria cu COVID-ul şi l-au trimis acasă. Şi ghici ce, luase COVID din spital. A început să se simtă tot mai rău acasă şi l-am dus la spital. A zis că a simţit o durere în piept. Atunci a făcut un infarct pulmonar, aşa spuneau actele. După aia l-au internat pe o secție non-COVID, iniţial, dar în hârtii apare cu «înaltă suspiciune de COVID». Ce putea fi mai simplu atunci, cu toată isteria COVID? Nu au ştiut ce are, a murit cu zile şi ei au dat vina pe COVID. Nu au ştiut să îl trateze corect şi când a trebuit.

Eu am vorbit cu el pe data de 6 la telefon şi mi-a zis «Mi-au luat iar analiză din nas. Pe mine dacă mă confirmă COVID, eu mor». Au fost vorbele lui exact. Din acel moment starea lui s-a deteriorat, până a ajuns pe terapie, intubat. Adică de pe data de 6 [n.r. – aprilie] la amiază, până a doua zi la amiază, era deja pe Terapie Intensivă. Toate contradicţiile, nu se leagă nimic. Din actele lor, nu din ce spun eu sau altul. Se contrazic în acte. Toate semnele de întrebare m-au făcut pe mine să nu cred că această boală chiar există. Sau mai bine zis, că e chiar atât de gravă. Nu cred”, spune fiica îndoliată.

La aproape doi ani de la tragedie, aceasta încă încearcă să afle răspunsuri. De la cadrele medicale, de la autorităţi, de la justiţie.

„A fost o răceală mai puternică, ce-i drept, dar nu cred în existenţa acelui COVID pe care l-au prezentat şi cum l-au descris autorităţile. Atât de grav pe cât se spunea. Deci nu cred, nici în ziua de azi. Chiar dacă ei spun că am avut COVID. De exemplu, noi am fost trei persoane în casă. Eu cu fata am fost răcite, ce-i drept. Am luat antibiotic. Au zis că avem COVID.

Băiatul de 14 ani, stând în casă cu noi, nu a avut nimic, nimic. La test a ieşit pozitiv, însă. Toţi în aceeași casă. Eu nu aş putea să mă pronunţ asupra măsurilor luate în pandemie. Sunt alţii mai în măsură să o facă. Eu chiar zilele trecute am fost răcită. Aceleaşi simptome ca la COVID. Dar acum am ieşit negativă. Am luat acelaşi tratament şi m-am făcut bine. E o răceală. Nu am luat niciun alt tratament ieşit din comun. Şi sunt cardiacă, hipertensivă. A fost o răceală ca oricare alta”, a concluzionat Maria Onuţă.

„Ne-au deranjat foarte tare politicile de inoculare a fricii”

Şi mesagerii Domnului sunt uneori reţinuţi în ceea ce priveşte virusul SARS-CoV-2 şi efectele lui asupra organismului. Asta pentru că, şi la nivel spiritual, pandemia a lăsat răni adânci. Preotul Petru Chirvase, de 59 de ani, slujeşte în biserica aflată chiar în curtea celui mai mare spital din judeţ, Spitalul Judeţean de Urgenţă.

„Nici nu ştii ce să mai crezi. Problema este foarte discutabilă, este delicată, în sensul că eu, ca un simplu preot, pot să dezamăgesc, dacă spun lucruri care nu se pliază pe gândirea unei părţi sau a alteia. Specialiştii şi mesajele lor dau acum lucrurile în vileag. Ce este, ce a fost şi ce nu a fost. Sigur, ne-au deranjat foarte tare politicile de inoculare a fricii. Frica aceasta care slăbeşte fiinţa. În loc să fi auzit îndemnuri gen «aveţi încredere», «hrăniţi-vă sănătos».

Să ştiţi că şi încrederea, optimismul, rugăciunea, întăresc imunitatea şi ajută la vindecare pe cei afectaţi. Toate acele discursuri de la început au slăbit încrederea, în general, şi între oameni şi a oamenilor în autorităţi. Bine că s-a terminat cu asta sau a slăbit, oricum, acest lucru. Trebuie să fim din nou cât mai încrezători, cât mai apropiaţi, sociabili. Omul este o fiinţă sociabilă. Dacă un om trăieşte singur, nu are copii sau nu are rude, mai greu va face faţă bolilor”, a concluzionat preotul.

Acesta a observat că oamenii s-au întors mai mult spre Dumnezeu în perioadele cele mai grele din timpul pandemiei. Semn că încrederea în autorităţile statului a scăzut tot mai mult.

„Se pare că, după ce trece greul, îl mai uităm pe Dumnezeu. Dar în toată această perioadă a pandemiei s-a văzut un spor în credinţă, o dezvoltare a vieţii duhovniceşti în general. Oamenii au fost mai prezenţi la Sfânta Liturghie şi la Taina Spovedaniei. Eu am tratat problema cu decenţă, cu prudenţă. Am mai pus şi eu mască, atunci când trebuia. Eu nu am fost afectat, decât la urmă, şi fără simptome absolut deloc. Deşi am fost în permanenţă în biserică în timpul pandemiei, cu oameni, fără oameni, cu slujbe.

Nu sunt eu specialist epidemiolog sau virusolog să spun dacă au fost sau nu bune măsurile luate în pandemie. Vedem că nici cei care sunt specialişti nu se mai pot pronunţa exact dacă au fost sau nu bune. Soţia, în schimb, a avut [n.r. – COVID] chiar la începutul pandemiei. A fost o formă foarte, foarte gravă. Putea să nu mai fie. A supravieţuit. S-au asociat mai multe. A fost şi răceala asta, a fost şi sperietura”, a spus acesta.

„Dacă ar fi să schimb ceva, ar fi mai degrabă la cei din jur”

Preotul spune că dacă ar putea, ar schimba ceva la ultimii trei ani.

„Dacă ar fi să schimb ceva, ar fi mai degrabă la cei din jur. Medicii creştini şi unii chiar faimoşi, vorbesc de rolul stării sufleteşti, a credinţei în procesul de vindecare. Este ceva fantastic. Noi suntem energie, apă. Şi apa se mai tulbură, dar apoi se limpezeşte după vijelie. Aşa şi noi, oamenii, avem nevoie de linişte, încredere, empatie. Prin asta ne deosebim de celelalte vietăţi. Avem nevoie de sacru ca de aer. La început chiar astea au lipsit. Şi nu doar la început.

Au lipsit din locuri fierbinţi empatia, credinţa, când trebuia mai mult. Lumea venea la biserică după cum se anunţa. Ba să vină numai oameni sănătoşi, ba să vină cu măşti. Cum se anunţa, aşa se mula şi lumea. Au fost şi situaţiile mai emoţionante, când am mers cu Lumina la oameni acasă, în pandemie. A fost multă bucurie atunci şi oamenii au simţit că le lipseşte Biserica şi că este importantă pentru ei”, este de părere părintele.

Preotul crede că poate lupta cu pandemia ar fi fost mai uşoară dacă autoritățile ar fi vorbit mai mult populaţiei despre cum să se protejeze şi să prevină, decât să inoculeze o teamă exagerată.

„Mereu trebuie pus accentul pe prevenţie. Pe imunizarea organismului. Nu poţi să desconsideri acest aspect. Dacă ai un corp sănătos şi boala, oricare ar fi ea, te va afecta mai puţin, sau deloc. Imunizarea contează enorm. Nu este un factor pe care să îl desconsideri. Dacă ești într-un colectiv, unul tuşeşte, altul strănută. Dar te duci acolo la treabă, nu stai acasă. Dacă s-ar închide toate de fiecare dată când răcim, primăvara, toamna, ce am face? Așa capeţi rezistenţă, tocmai stând în acel mediu. Este un principiu al medicinii alopate, «contrariile trebuie tratate cu contrarii». Tocmai să stai acolo unde este boala şi să iei ceea ce pare contrar. Dacă ai febră, aruncă hainele, răcoreşte-te, dezveleşte-te, nu te îmbrăca mai gros”, spune preotul Petru Chirvase.

„Dacă mai amânam mult, poate nu mai vorbeam acum”

Părerea preotului nu este, însă, pe aceeaşi lungime de undă cu a unei alte foste paciente. Viorica Haha este o asistentă pensionară, care a fost bolnavă de COVID în valul cel mai contagios.

COVID„Am avut în 2021 în luna septembrie. Am stat internată o lună, la Spitalul Județean, pe [secția] medicală I şi la terapie intensivă. Drept să vă spun, când au început să apară ştirile la televizor nu am dat prea mare importanţă. Niciun moment nu am crezut că ar putea fi vorba despre ceva atât de grav. A fost un debut brusc, chiar abrupt. Eu sunt fost cadru sanitar şi aş putea spune că parcă nici nu mi-am dat seama când m-a luat. Seara am făcut puţină febră, iar dimineaţa aveam 40⁰C temperatura. Norocul meu a fost că nu am stat deloc să aştept. Imediat am plecat la spital. Nu m-am automedicat sau altceva, am mers imediat la spital. Mă gândeam măcar să fac o radiografie la plămân, dar m-au internat pe loc”, spune femeia.

La început, cadrul medical a luat totul puţin mai lejer decât ar fi trebuit. „Eu nu am fost niciodată bolnavă în 70 de ani. Am luat totul mai în uşor. Chiar spuneam «ei, ce e şi COVIDul ăsta? o răceală». Ei, uite că nu a fost chiar aşa şi am tras rău. Simptomele la început au fost poate un pic asemănătoare cu răceala. Dar atât. În rest, a fost o criză foarte urâtă”, îşi aminteşte aceasta.

Asistenta pensionară este de părere că un factor decisiv a fost că a mers imediat la medic. COVID„La mine poate ăsta a fost norocul, că nu am stat nici o secundă să aştept sau să cer vreo părere în stânga sau dreapta. Unii văd că se revoltau atunci că erau imediat internați şi apoi li se deteriora starea. Tocmai pentru că era atât de gravă boala. Dacă mai amânam mult, poate nu mai vorbeam acum. Pe mulţi i-a prins cu imunitatea scăzută, mulţi bolnavi cronici, care puneau simptomele pe seama a altceva şi aşa boala s-a agravat. Boala m-a prins cu o imunitate scăzută, soţul meu murise de puţin timp, eram afectată de acest lucru şi nu am mai avut grijă de mine. Aşa a fost să fie”, s-a împăcat cu ideea fosta asistentă.

Cu toate acestea, recuperarea după o astfel de afecţiune nu este deloc uşoară sau rapidă. Şi nici nu trebuie neglijată.

„Eu după COVID încă mai sunt în perioada de recuperare. Pentru mine a urmat o serie de alte investigaţii, recuperare, tratament specific. Ca să îţi revii complet durează cam un an de zile şi este o perioadă critică, pe care nu trebuie să o neglijeze cei care au avut forme grave. Cred că una dintre marile greşeli la noi a fost faptul că nu ştim să ne protejăm. Adulţii noştri nu ştiu să se protejeze. Perioada aceea a fost atât de critică, iar masca a fost mai mult decât binevenită. Te duci într-o mulţime, la magazin, la biserică şi iei de la persoana de lângă tine, vrând-nevrând. Stai în preajma oamenilor care pot fi bolnavi, iar această măsură cu masca mi se pare cea mai bună dintre toate. Şi ar trebui şi acum să o aplice fiecare dintre noi, când e gripă”, este de părere Viorica Haha.

„Eu am crezut şi cred în COVID. Dar nu am ajuns la spital de frică”

La polul opus se află o tânără botoşăneancă care avea să regrete enorm că nu s-a prezentat mai repede la medic. COVIDIuliana Bâgu, de 38 de ani, credea în COVID dar, în mod paradoxal, nu a mers la spital de frică.

„Eu am crezut şi cred în COVID. Dar nu am ajuns la spital de frică. Era ideea că dacă ajungi la spital te omoară. Dar tocmai faptul că am ajuns târziu la spital era să mă omoare. Am făcut COVID la mijlocul lui octombrie şi am ajuns la spital la finele lunii. Apoi am regretat foarte mult că am venit prea târziu. Am stat acasă aproape o săptămână. Am ajuns în nişte condiţii de nu puteam să stau în picioare, vomitam şi de 10 ori pe zi, poate chiar şi mai mult.

Am fost extraordinar de rău. Nu credeam că o să-mi revin, vă spun sincer, dar datorită doamnei doctor Rusu şi întregului staff de la Secţia de Boli Infecţioase, care este minunat – nu numai ca doctori, ci şi ca asistenţi, ca oameni – m-am pus iar pe picioare. Nu îmi vine să cred că sunt din nou om. Am ajuns într-o stare groaznică. Am zic că plec în partea cealaltă. Dacă nu era doamna doctor, nu aveam nici o şansă”, îşi aminteşte tânăra.

Aceasta spune că şi bolnavă fiind, nu și-a putut convinge unele rude sau cunoştinţe despre existenţa şi pericolul pe care îl reprezintă COVID.

„Mai sunt şi acum cunoştinţe, chiar rude, care spun că nu am avut COVID. Eu ce să le mai spun, când ştiu prin ce am trecut eu? Dacă nici măcar exemplul meu personal nu îi convinge, nu ştiu ce aş putea altceva să le spun. Simţeam că îmi vine sfârşitul. Nu ştiu cât de bune sau rele au fost măsurile în pandemie. Ştiu doar că oamenii aveau tot mai puţină încredere în ce spunea DSP sau pe la televizor, ministerul.COVID

Azi spuneau una, peste două zile se contraziceau. Şi oamenii nu ştiau ce să mai creadă. Şi parcă se inocula o frică în oameni. Ăsta e şi unul dintre motivele pentru care am venit prea târziu, pentru că îmi era frică, cu tot ce se vede la televizor. Erau şi foarte mulţi oameni care te descurajează şi mi-a fost frică”, spune femeia, care regretă că nu a mers mai repede la medic.

„Am regretat şi regret faptul că nu am mers imediat la spital. Spun la toată lumea, de la primele simptome să meargă la spital, să nu stea acasă. Şi nu mă refer doar la COVID. Doctorii ăştia au studiat cel puţin zece ani. Nu se poate să ştim noi mai bine decât ei. În orice afecțiune, orice e în neregulă cu noi, cel mai bine să întrebăm un medic, nu vecinul, nu internetul. Şi acum cred că cel mai mult contează să simţi că sunt alături de tine oamenii, medicii. Cred că mult ne-a lipsit empatia în toată această perioadă. Lumea a fost parcă mai înrăită şi mai învrăjbită ca niciodată. Cred că în anii ăştia cel mai mult ne-a dezumanizat COVID-ul, decât orice altceva”, spune cu tărie Iuliana Bâgu.

„Am rămas cu multă durere în suflet, cu niște amintiri complet de urâte, cu o frică fantastică şi cu o foarte mare neîncredere în tot ce ni se transmite pe toate canalele oficiale”

În antiteză, o botoşăneancă spune că cel mai mare regret al său este că şi-a dus sora la spital, încă de la primele simptome de COVID. Femeia este învăţătoare şi spune că la început măsurile contradictorii ale autorităţilor au bulversat-o.

„Nu că nu am crezut, mi-am dat seama că e ceva periculos, dar a fost acea perioadă când au fost foarte multe decizii care să dea de gândit. De exemplu noi stăteam închişi în casă, nu aveam voie să ieşim nicăieri, nici la biserică, nici la cimitir, în timp ce vecinii mei plecau lejer la muncă în Germania, în autocar, câte 50, fără distanţare, fără nimic. În momentul în care nişte lucruri se bat cap în cap începi să te îndoiești de anumite lucruri.

M-am îndoit de deciziile care se luau la nivel înalt. Este adevărat, la început m-am gândit că nu este atât de grav. Ulterior, am văzut că moare atâta lume, aveam acasă doi oameni bolnavi, pe mama şi sora şi eram îngrijorată. Dar nu eram convinsă că este atât de periculos pe cât spuneau autorităţile, tocmai pentru că erau acele «portiţe» care dădeau de gândit”, spune Florentina Dănilă.

În noiembrie 2020, aceasta locuia alături de mama şi sora sa, ambele aflate în categoria de risc. Prima care s-a îmbolnăvit a fost chiar învăţătoarea. Imediat ce a început să aibă simptome a luat legătura cu medicul de familie. „Am început să am primele simptome şi i-am dat mesaj medicului de familie. El a luat-o în uşor, aşa. A zis să iau ce am prin casă. Nu tu test, nu tu mergi la spital. Sora mea, fiind cu imunitatea scăzută, a luat de la mine. La fel şi mama. Era şi paralizată la pat. Ea a avut forma cea mai grea dintre noi trei”, spune învăţătoarea.

Fiind paralizată, mama a rămas acasă, fiind tratată de fiica ei. Sora, în schimb, care suferea şi de epilepsie, a fost dusă la spital. Chiar şi aşa, însă, aceasta avea simptome minore, era conştientă, vorbea şi a mers pe picioarele ei. „Am ajuns sâmbătă la spital. Nu era aglomerat, aşa cum se spunea. Am stat, însă, o zi întreagă fără să îmi facă nimic, nici un fel de analize. Surorii mele da, mie nu, deși mă simțeam foarte rău. Un dezinteres total. Ne-au trimis la izolare, de la izolare la spital, fără nici un fel de tratament. Timp în care boala s-a agravat, normal”, povesteşte femeia.

„Nu ştiu în ce condiţii a murit, nimeni nu mi-a spus nimic, nici după atâţia ani”

De aici încolo a început un şir criminal de bâlbe, care au lăsat-o pe Florentina Dănilă cu durere presărată cu o mulţime de semne de întrebare.

„Au internat-o la Salonul 19. Nu am să uit acest lucru niciodată. Ca să aştepte până a doua zi rezultatul testului. Acolo nu i-au dat nici un tratament. Culmea e că, atunci când a venit rezultatul trebuia să fie pusă într-un salon cu cineva, nu să rămână singură într-un salon tampon. Numai că ea a rămas în salonul tampon. Salonul 19. Unde a şi murit. Fiind un om cu probleme psihice, care nu se lasă niciodată singur, nu se descurca singură, ei au lăsat-o acolo singură. S-a internat sâmbătă. Marţi am încercat toată ziua să vorbesc cu cineva.

Îmi spuneau să sun la medicul de gardă, dar la medicul de gardă nu a răspuns nimeni. Pe la ora 16 am vorbit cu ea la telefon. Era mai bine, analizele erau mai bune. Lucidă, normală, a întrebat ce face mama, totul era normal. La ora 18 m-a sunat o prietenă, care mi-a dat numărul unei asistente să o sun. Am sunat şi mi-a spus «îmi pare rău, sora dumneavoastră a murit». Nu aveau nici numărul meu de telefon. Deşi, când am stat sâmbătă în spital, mi l-au cerut de nu ştiu câte ori. Stau şi mă întreb, dacă nu era acea asistentă pe tură, cu care să am o cunoştinţă comună, cum şi când mă anunţau că a murit sora mea?”, se întreabă retoric învăţătoarea pensionară.

Fostul cadru didactic a rămas cu un gust în privinţa sistemului medical. COVID„Neglijenţă medicală. Altfel nu pot să îmi explic. Ce s-a întâmplat de la 16 la 18, când deja era declarată decedată, nu aş putea să vă spun. Nu ştiu în ce condiţii a murit, nimeni nu mi-a spus nimic, nici după atâţia ani. Am cerut nişte explicaţii la care nici acum nu am primit răspuns. Probabil a fost agitată, din cauza crizelor pe care le făcea, i-au dat o doză mai mare de calmante şi asta a fost. Nimeni nu a supravegheat-o şi au terminat-o. Nici nu a mai ajuns la Reanimare, a murit acolo, în Salonul 19. Pe certificatul de deces scrie «bronhopneumonie COVID».

În perioada aia nu a mai verificat nimeni dacă era aşa sau nu. Ea avea un tratament, cu anumite medicamente. Am trimis o pungă cu indicaţii scrise, cu toate medicamentele. Am primit acea pungă înapoi intactă. Chiar şi sticla cu apă era nedesfăcută. Cine a avut pe cineva în spital, să îi dea un sfat, să îi spună să nu ia tot tratamentul, să ia numai anumite medicamente, a ieşit bine din spital şi pe picioarele lui. Cine a înghiţit tot ce i-au dat de la spital a ieşit într-un sac negru”.

„Frica ce ni s-a indus permanent, asta ne-a distrus, nu COVID-ul”

Florentina Dănilă spune că reacţia sistemului medical la început a lăsat foarte mult de dorit, iar acest fapt a cauzat, poate, o şi mai mare neîncredere a oamenilor.

„Mulţi au şi recunoscut, apoi, că aveau şi ei familii acasă şi nu voiau să le îmbolnăvească. Veneau la spital să se ferească şi ei de boală, nu să trateze pe alţii. Iar atunci când au început să aducă în spital asistenţi medicali de pe la şcoli fantomă, nu poţi să ai încredere în acei oameni. Şi nu e că nu am crezut în existenţa bolii.

Nu pot să contest că există boala. Dar, la momentul acela, la început, decât să bagi atâta frică în oameni, cu morţii, cu acele conferinţe în miez de noapte cu acel comitet, care dădea tot felul de ordine, mai bine făceau mai multă educație cu noi cum să ne apărăm de boală şi cum să ne întărim sistemul imunitar. Toată acea frică pe care au băgat-o în noi la început, consider că a fost o crimă. Frica ce ni s-a indus permanent, asta ne-a distrus, nu COVID-ul”, a concluzionat învăţătoarea Florentina Dănilă.

Botoşăneanca susţine că cel mai mare regret al său este că şi-a dus sora la spital. „Cu siguranţă regretul meu cel mai mare este că am dus-o la spital. Am rămas cu durere asta în suflet. Sunt ferm convinsă că nu au îngrijit-o cum trebuie. O spun oricând şi îmi asum. Normal că s-a decompensat. Am rămas cu multă durere în suflet, cu nişte amintiri complet de urâte, cu o frică fantastică şi cu o foarte mare neîncredere în tot ce ni se transmite pe toate canalele oficiale. Ce am trăit în acea perioadă, urât este puţin spus. Să ferească Dumnezeu pe toată lumea de asemenea șocuri”, a spus femeia.

Un alt mare regret al botoşănencei este că s-a pensionat cu un an mai devreme. Un lucru pe care şi-l reproşează şi în prezent. „Când a început toată nebunia mi-aş fi luat un concediu fără plată, să pot să stau să am grijă de acei doi oameni bolnavi de acasă. Dar am pus elevii pe primul plan. Cel mai bine era dacă făceam o întrerupere de activitate, dar în loc de asta am ales să mă pensionez”, a spus Florentina Dănilă.

„Iniţial am avut o viziune idealistă”

Tot grija pentru familie îl mână şi pe un alt botoşănean. Răzvan Marin este un inginer IT în vârstă de 37 de ani. El a reuşit să se ferească de COVID în toţi aceşti trei ani, dar trăieşte o “dramă”, şi anume că este singurul din familie care crede în pericolul pe care îl aduce acest virus. Tânărul botoşănean a plecat în Bucureşti pentru a-şi deschide orizonturile, dar nu a tăiat niciodată legătura cu familia rămasă la Botoşani. Ba dimpotrivă, pandemia l-a tras şi mai mult înapoi.

Răzvan povesteşte că primul contact cu această boală l-a luat, ca mai toată lumea, online, citind despre ea.

„M-am documentat cât am putut de mult despre natura ei, cum se transmite, ce efecte produce şi când am ajuns la limita înţelegerii, am întrebat în jur persoane pregătite. Apoi, interacţionez mult pe plan profesional cu persoane din afară României – astfel că încă de la început, de februarie 2020, eram familiarizat cu măsuri luate în alte ţări unde numărul de cazuri era mult mai mare decât la noi. Când au apărut primele cazuri în România, am făcut ce ţine de mine să mă protejez şi să-i protejez pe cei vulnerabili, am continuat munca «remote» – din fericire, eu depind doar de o conexiune bună la internet că să-mi pot desfăşura activitatea. Apoi, m-am implicat într-o activitate de voluntariat, simţeam că trebuie să ajut în măsura puterilor şi cunoştinţelor mele.

Am reacţionat cum fac aproape de fiecare dată în situaţii de criză: am încercat să înţeleg cât mai mult, din surse diverse, să întreb oameni care înţeleg mai bine subiectul pentru că au pregătire medicală, să încerc să vizualizez cam cum mi se va schimba viaţa pe toate planurile şi să fac un plan de acţiune – desigur, unul flexibil, că informaţii noi apăreau zilnic.

Apoi m-a interesat să menţin o stare psihică bună, cât se poate de calmă şi echilibrată, să nu mă las copleşit de cantitatea şi gravitatea informaţiilor care apăreau în spaţiul public, toate acestea ca să pot lua decizii bune şi să văd cum pot ajuta, ca să mă menţin alert şi conectat la ce se întâmplă, să am sentiment de control asupra situaţiei şi, desigur, să pot să fiu de folos cumva altor oameni. Mi-era clar că eu eram un caz fericit, viaţa mea profesională continua aproape la fel, aveam un nivel bun de sănătate, nu eram în nicio categorie vulnerabilă şi aş fi vrut să folosesc puterea aceasta pe care o aveam ca să sprijin şi pe alţii”, spune Răzvan.

Chiar şi cu toate aceste informaţii, tânărul IT-ist a privit virusul mai uşor la început. Sau dacă nu neapărat uşor, dar l-a „romanţat” pe alocuri. „Iniţial am avut o viziune idealistă. M-am gândit că este o ocazie bună să ne conectăm noi, oamenii, cu toţii, să mai uităm de diferenţe, de tot ce ne face să fim încrâncenaţi unii faţă de ceilalţi şi să avem o disciplină puternică să trecem cât mai rapid peste provocarea aceasta globală.

Apoi am avut şi viziunea pragmatică. Că probabil uneori interesele politice şi economice vor prima, că fondurile alocate pentru a lupta cu acest virus vor fi parţial deturnate, că există posibilitatea unor erori de comunicare şi de organizare şi că ele vor împiedica mult reacţia rapidă şi corectă, ideală, a autorităţilor, care mi se părea mie potrivită. Realitatea a arătat că viziunea pragmatică a fost mai aproape de cum s-au desfăşurat, de fapt, lucrurile, ceea ce era totuşi de aşteptat”, spune tânărul.

„Am încercat să schimb părerea celor dragi”

În ciuda documentării şi conştientizării riscurilor, tânărul spune că una dintre „dramele” lui este faptul că este singurul din familie care crede în periculozitatea acestui virus. Şi, pe lângă SARS-CoV-2, a trebuit să lupte şi cu mentalităţile şi chiar prejudecăţile propriilor rude.

Din păcate, membrii familiei sale nu cred în existenţa acestei boli. Dar cred în tot felul de teorii ale conspiraţiei.

„Mă cuprinde o mare tristeţe – mă gândesc că sunt consecinţe ale educaţiei deficitare, mă gândesc că statul nu reuşeşte din multe motive să aibă încrederea cetăţenilor, mă gândesc că experţii au tot mai puţine platforme de comunicare în masă şi tot mai precare abilităţi să comunice bine, persuasiv – pe când tot felul de organizaţii obscure au abilitatea de a comunica eficient şi au acces facil la o diversitate de canale mass-media ca să propage mesaje false.

Am încercat să schimb părerea celor dragi, însă doar dacă mă refer la timpul pe care îl pot aloca eu acestui subiect într-o zi versus timpul investit ca oricare din ei să asculte mesaje false din social media, de la TV sau diverse publicaţii online, atunci mi-e clar şi de ce nu am nicio şansă să îi conving. Sunt ore întregi petrecute într-o zi ca să consume informaţii care manipulează versus câteva minute de interacţiune cu mine, din care cu siguranţă nu este toată dedicată subiectului COVID”, spune Răzvan.

Iar speranţele idealiste de la început, cu apropierea oamenilor, au ajuns să se concretizeze în sens opus. „Am rămas cu o dezamăgire că ne-am divizat şi mai tare şi o îngrijorare că extremismul în societate creşte, ia amploare. Dar rămân cu speranţa că dacă ne mai întâlnim cu ceva similar, o să fim mai bine pregătiţi să reacţionăm, să popularizăm păreri şi abordări corecte ştiinţific”, mai spune Răzvan.

„Cred că la noi măsură dură de lockdown total a fost cea mai potrivită”

Răzvan Marin crede că lockdown-ul de la început a fost necesar pentru o societatea că a noastră. Chiar dacă au fost ţări în care s-a comunicat către populaţie ce este virusul, cum se transmite şi s-au emis reguli pentru interacţiuni pe care oamenii le-au respectat pentru că sunt învăţaţi să trăiască după reguli – regulile le-au făcut şi le fac în continuare bine celor din societăţile avansate în care trăiesc.

COVID„Cred că la noi măsură dură de lockdown total a fost cea mai potrivită iniţial, pentru că ne lipseşte disciplina şi am dat astfel nişte timp cadrelor medicale şi celorlalte structuri publice să se poată pregăti. A fost bună obligativitatea purtării măştilor în spaţii închise. A fost bine că am avut rapid acces la vaccin – discutând cu amici din alte ţări mi-am dat seama că noi, cei din România, eram invidiaţi inclusiv de locuitori din alte ţări din UE care au avut mai mult de aşteptat până să li se poată administra vaccinul.

Desigur, o mai bună planificare pe centrele de vaccinare ar fi fost de dorit şi putea fi uşor implementată cu ajutorul unor liste de aşteptare şi a unor experţi în logistică, însă a fost totuşi o organizare care ne-a permis să avem rapid acces la prima doză, deci tot o trec la «măsuri bune».

Cred că iniţial era esenţial să fie luate rapid decizii şi, chiar dacă în retrospectivă nu par toate 100% corecte, ele au fost în mare cu un impact pozitiv. Mi-ar fi plăcut că după primele luni regulile să fie actualizate cu ajutorul unor specialişti diverşi, care ar fi putut anticipa mai bine efectele negative economice şi sociale produse – şi ideal, acei specialişti ar fi fost neutri din punct de vedere politic”, se gândeşte acum botoşăneanul.

Cu toate acestea, trăgând linie, după trei ani de pandemie, Răzvan se consideră totuși câştigat. Nu a pierdut pe nimeni dintre cei dragi şi s-a dezvoltat şi în plan personal.

„Aş duce în eul de acum trei ani ce am câştigat deja în cei trei ani: mai multă compasiune pentru cei care cred în teorii ale conspiraţiei, pentru că înţeleg mai multe despre factorii care îi ţin blocaţi în astfel de tipare de gândire. Şi mai puţină furie faţă de cum se întâmplă lucrurile, pentru că îmi dau seama că singurul control e asupra a cum pot reacţiona eu, cum pot sprijini pe alţii, cum pot contribui la o mişcare civică.

Iar furia e bună doar ca să semnaleze că ceva e în neregulă, apoi trebuie să facă loc acţiunii, puterii de muncă, ca să se transforme în energie constructivă şi să rămână în urma fiecăruia din noi o lume mai bună, chiar dacă efectul pozitiv e abia sesizabil, pentru că binele are un mod al lui de a se multiplica rapid. Cam ca un virus, dacă e să rămânem în temă”, a încheiat tânărul botoşănean.

Material realizat cu ajutorul unei burse în cadrul proiectului „Educaţia media – instrument pentru creşterea abilităţilor de participare civică a adolescenţilor (faza 2) – Sprijinirea comunităţilor pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) în parteneriat cu UNICEF, cu susţinerea USAID. Opiniile exprimate în acest articol aparţin autorilor şi nu reflectă neapărat poziţia UNICEF.

Deja ai votat!
Botoșani
ploaie ușoară
20 ° C
20 °
18.6 °
76 %
3kmh
100 %
mie
18 °
joi
22 °
vin
27 °
sâm
27 °
Dum
27 °

CARICATURA ZILEI

POZA ZILEI

În campanie se mai fac și din astea, că electoratul e atent și la oameni și la animale.

EDITORIAL

Acum ceva zile, Marcelașul cel Viteaz a tras o fugă în Turcia, de unde a venit cu ceva vești bune: românii nu mai au...

EPIGRAMA ZILEI

Moldoveanul și munteanul Sunt frați buni cu ardeleanul Doar Romanul e dușmanul Unuia, numit Vâlceanu...   -Dumitru MONACU

HAPPY CINEMA

Happy Cinema vă invită să vă bucurați de o serie de filme captivante care vor aduce bucurie și zâmbete pe chipurile copiilor. Luna iunie,...

POLITICĂ EDITORIALĂ

Politica editorială a Monitorului de Botoșani

Monitorul de Botoşani este un cotidian lansat pe 24 iunie 1995, cu distribuţie pe raza judeţului Botoşani. În ultimii ani tot timpul a fost...

ÎN ATENȚIA CITITORILOR

În atenţia cititorilor

Este foarte important pentru redacţia noastră  să ofere cititorilor  posibilitatea de a comunica cu noi  rapid şi uşor. Astfel, pentru: - a ne aduce la...

MONITORUL DE BOTOȘANI – COD DE CONDUITĂ

Codul de conduită al jurnalistului

În prezentul Cod, noţiunea de interes public va fi înţeleasă pornind de la următoarele premise: - Orice chestiune care afectează viaţa comunităţii este de interes...