„Nu mai pleca tata, noi avem suficiente păpuși. Rămâi cu noi!”. Aceasta este rugămintea pe care David o aude la fiecare câteva săptămâni, când trebuie să îşi ia rămas bun de la copiii săi. Bărbatul este din Ucraina, iar la începutul războiului a trebuit să aleagă între datoria de a fi tată şi cea faţă de ţară. A ales copiii. Are doi băieți în vârstă de 7 şi 9 ani, dar şi două fete gemene care au doar cinci ani.
Maria, Irina, Vladimir şi Misha trăiesc de mai bine de un an, alături de mama lor, într-o continuă navetă între o localitate din Ucraina, la aproximativ 50 de kilometri de graniță şi România (n.r. – din cauza situației în care este tatăl copiilor, numele membrilor familiei şi locația exactă a acestora nu vor fi divulgate în acest material). Cei doi băieţi își iau, în ciuda vârstei, tot mai în serios rolurile de capi de familie, pe rând.
Vladimir, cel mai mare dintre fraţi, un copil rămas fără copilărie din cauza războiului, s-a maturizat brusc după ce s-a văzut nevoit, să lase tot în urmă pe 24 februarie 2022. Vorbeşte, deja, ca un om mare. „Voi, din România, ne-aţi deschis poarta, ne-aţi dat să mâncăm şi ne-aţi primit în casele voastre. Dacă mergeam la Ivano-Frankivsk (n.r., oraş din vestul Ucrainei) nu ne dădeau voie nici să bem o cană cu apă de la fântâna de la poartă”, spune Vladimir, la cei doar nouă ani ai săi, cu ochii înlăcrimaţi.
Ajutor nesperat de peste graniţă
Drama familiei a început chiar în prima zi de război. David, capul familiei, avea o afacere înfloritoare în Ucraina. Producea porți, garduri și obiecte de grădină din fier forjat pe care le aducea în România, unde le vindea. Cu câteva luni înainte de începea războiului, acesta a avut drept clienți o familie din Botoșani. S-au împrietenit și au păstrat legătura și după încheierea tranzacției.
La începutul lunii februarie 2022, David i-a mărturisit prietenului botoșănean că războiul părea iminent. Pe 24 februarie, ucraineanul era în Italia, de unde şi-a sunat prietenul din România și i-a spus scurt: „O-nşeput. Gata, vin pisti noi”.
I-a rugat pe botoşăneni să îi primească familia şi să o ajute după ce trece granița. Soția, cu cei patru copii, dar și sora acesteia, cu soțul ei, s-au îmbarcat toți într-o mașină și au lăsat totul în urmă. Au ajuns după miezul nopții într-o parcare din Botoșani, unde s-au întâlnit cu familia de botoșăneni.
Cu tatăl departe, cele două gemene și frații lor erau într-o lume complet străină, fugind din calea războiului. „Nu am să uit privirile lor cât am să trăiesc. Știi ce înseamnă privirea unui câine bătut, care se refugiază în capătul cuștii, speriat și tremurând de frică? Așa arătau copiii ăia. Când ne-au văzut, cei mici pur și simplu s-au înseninat”, a povestit botoșăneanul. Era prima lor rază de speranță.
„Fug pentru responsabilitatea de tată”
Ajutați de botoșăneni, aceștia s-au cazat și au așteptat să vină și David, din Italia. Revederea a fost pe cât de dureroasă, pe atât de plăcută. „Când l-am văzut pe tata nu-mi venea să cred. Pentru câteva secunde parca am uitat de tot. M-am bucurat foarte tare când a reuşit să ajungă lângă noi. Fratele şi surorile mele s-au bucurat şi ei”, mai spune Vladimir.
După câteva luni, în care s-au liniștit, familia a hotărât că cel mai bine ar fi ca mama şi copiii să se întoarcă acasă. De atunci aceştia se întâlnesc odată la câteva săptămâni în Botoșani sau Suceava, când apucă. David nu se poate întoarce în țară, pentru că ar fi recrutat. Din acest motiv este rupt între a-și face datoria pentru țară și cea pentru familie.
“Sunt fugar, unii poate așa m-ar denumi. Dar nu fug de responsabilitatea pentru țară, ci fug pentru responsabilitatea de tată, în primul rând. Vreau să le pot oferi în continuare copiilor mei o viață cât mai normală”, spune bărbatul.
Acum acesta se gândește să cumpere o casă în nordul județului Botoşani pentru a se putea vedea acolo cu copiii și soția. „Aş vrea să-l putem vedea mai des pe tată. Cât este el plecat eu am grijă de fraţii mei si de mama”, completează Vladimir, care, prin ochii părinților lui, vede deja lumea ca un om mare.
„Rămâi cu noi!”
De fiecare dată când David pleacă, copiii suferă. Dacă băieții deja îşi asumă roluri de adulţi în casă, cele două fetițe sunt tot mai afectate când simt că iar trebuie să se despartă de tatăl lor. Când văd că bărbatul începe să îşi facă bagajul ştiu ce urmează. De multe ori mama le spune că tata pleacă în Italia să le aducă păpuși. Însă nicio păpușă nu mai poate ţine locul iubirii unui părinte.
“Nu mai pleca tata, noi avem suficiente păpuși. Rămâi cu noi! Nu mai vrem păpuși, stai cu noi”, îl roagă ambele fetițe la unison. De fiecare dată, însă, rugămințile le sunt înecate în lacrimi.
„Toţi copiii sunt la pământ din punct de vedere emoțional”
Potrivit specialiștilor, copiii familiilor de ucraineni sunt în prezent printre cele mai vulnerabile categorii sociale, expuse traumelor psihice. Astfel că suportul psihologic devine tot mai important, pe zi ce trece, pentru aceștia. Indiferent că este oferit aici sau în Ucraina, acesta este vital în dezvoltarea lor ulterioară.
„Toţi copiii sunt la pământ din punct de vedere emoțional. Scopul meu aici este de a-i ajuta să viseze din nou, să spere, să facă faţă eșecurilor, disperării, temerilor şi depresiei. Sunt psiholog de peste 40 de ani şi încerc să ajut copiii aflați în situații dificile. Când sunt atât de nesiguri pe ei, când nu pot face faţă stresului adus de acest război, care le-a dat lumea peste cap. Ceea ce fac eu este ca un fel de prim ajutor de ordin psihologic”, spune Irina, de 64 de ani
UNICEF estimează că 60% dintre copiii ucraineni au fost forțați să-și părăsească locuințele de la începutul războiului: două milioane s-au refugiat în alte țări, iar alte 2,5 milioane au fost strămutați în Ucraina. În prezent, la nivelul județului Botoșani sunt aproximativ 50 de copii ucraineni.
Acest material a fost realizat în cadrul proiectului „Educația media – instrument pentru creșterea abilităților de participare civică a adolescenților (faza 2) – Sprijinirea comunităților pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu sprijinul UNICEF. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția CJI și UNICEF
