Sfântul Nifon a fost Patriarh al Constantinopolului între anii 1486-1488 și 1496-1498, iar Mitropolit al Țării Românești între anii 1498 și 1505. În jurul anului 1500, Sfântul Ierarh Nifon a fost adus și numit Mitropolit al Ţării Românești de către domnul muntean Radu cel Mare. Timp de cinci ani s-a ostenit mult să călăuzească poporul după învățătura Sfintei Evanghelii.
În 1503 a înființat Episcopiile Râmnicului și Buzăului.
O însoțire nelegiuită la Curtea Domnească a lui Radu cel Mare, între sora acestuia și un boier moldovean căsătorit, a făcut ca Sfântul Nifon să se retragă la Mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte, apoi la Mănăstirea Dionisiu, unde a trecut la cele veșnice pe 11 august 1508.
Între anii 1515-1517, în timpul domniei domnitorului Neagoe Basarab, moaștele Sfântului Nifon au fost aduse în Ţara Românească și au stat la Mănăstirea Dealu, iar la 16 august 1517 Sfântul Ierarh Nifon a fost canonizat la Mănăstirea Curtea de Argeș, de către Teolipt I, Patriarhul Constantinopolului, împreună cu Sinodul Ţării Românești și cu toți egumenii Muntelui Athos, care au luat parte la sfințirea frumoasei mănăstiri de la Argeș.
În același an, 1517, moaștele Sfântului Nifon au fost restituite Mănăstirii Dionisiu, restaurată integral de Vasile Lupu, Neagoe Basarab și Petru Rareș. Drept recunoștință, se dăruiesc capul și mâna dreaptă a Sfântului Nifon lui Neagoe Basarab, care le depune la ctitoria sa.
Moaștele au fost depuse în Mănăstirea Curtea de Argeș, iar în anul 1949 au fost mutate în Biserica „Sf. Dumitru“, Catedrala Mitropoliei Craiovei, unde se află și în prezent.
Sfântul Nifon este primul sfânt canonizat pe pământ romanesc și cel care a alcătuit Rugăciunea de Dezlegare care se citește la Slujba înmormântării.
Un mare dar oferit de către Sfântul Ierarh Nifon spiritualității și culturii noastre este apariția trilogiei macariene: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) și Tetraevangheliarul (1512), toate tipărite la îndemnul său.
Ce este o comunitate?
Aproape o sută de copii se adunaseră la o biserică dintr-un sat din Norvegia. Unii dintre ei au venit de departe, căci încă nu văzuseră o biserică. La predică, episcopul a încercat să închege o discuție cu copiii. Prima sa întrebare ca să spargă gheaţa, a fost: „Cum se numește casa în care ne aflăm?” Toți strigară: „Biserică”. „Şi de ce avem nevoie de un asemenea lăcaș care se numește biserică?” Mai multe mânuțe erau ridicate. Un băiețel răspunse: „Pentru construire”. El întrebă: „Dar dacă tu spui «construire», înseamnă atunci că aici în biserica există ceva ce trebuie construit?” Băiețelul răspunse: „Trebuie să construim viaţa veșnică în inimile noastre”.
Niciodată nu primi episcopul un asemenea răspuns şi de aceea purta acest răspuns oriunde mergea. El spunea: „De la un băiețel am învățat ce este o comunitate. O comunitate sunt aceia care se ajută să construiască reciproc viaţa veșnică în inimile lor”.
Preot Olivian SANDU
