A fost ucenicul Sfântului Pahomie cel Mare. S-a născut și a crescut păgân în Tebaida de Sus. La vârsta de 14 ani părăsește casa părinților și merge la mănăstirea Sfântului Pahomie. Mai târziu se vor călugări atât mama sa, cât și fratele lui. După moartea Sfântului Pahomie, Teodor a fost ridicat de către obște stareț al tuturor sfintelor mănăstiri întemeiate de starețul său. Sfântul Teodor cel Sfințit a trecut la cele veșnice pe 16 mai 367.
Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei
Sfântul Cuvios Sila s-a născut în anul 1697 în ținutul Botoșanilor, din părinți ortodocși, Ion și Ioana. A intrat ca frate începător la Schitul Orășeni (com. Cristești, jud. Botoșani), fiind foarte tânăr, de unde, în anul 1714, la vârsta de 17 ani, a venit la Sihăstria Putnei, unde a fost primit și apoi călugărit de starețul Teodosie. După trecerea acestuia la cele veșnice, starețul Dosoftei, noul părinte duhovnicesc al schitului, a rânduit să fie hirotonit diacon și preot, iar la scurt timp să fie tuns în schima mare.
Sfântul Cuvios Paisie s-a născut în anul 1701 și a intrat de tânăr în viața monahală. Pentru vrednicia sa a fost hirotonit diacon, apoi preot, și a ajuns egumen la Mănăstirea Sfântul Ilie, de unde a trecut la Mănăstirea Râșca. După o vreme a venit la Schitul Sihăstria Putnei, viețuind întru adâncă smerenie. Deși nu a fost stareț al Sihăstriei, el era un rugător înfocat, sprijinind în credința ortodoxă pe toți, mai ales în vremea stăpânirii străine.
Sfântul Cuvios Natan s-a născut în anul 1717, fiind originar din Pașcani. A fost mai întâi viețuitor și ecleziarh la Mănăstirea Putna, unde a fost hirotonit diacon, apoi preot. Dornic de mai multă rugăciune și liniște, s-a retras la Sihăstria Putnei, unde a primit schima cea mare cu numele de Natan. Cuviosul Natan a fost cunoscut ca un duhovnic foarte iscusit, fiindu-i părinte duhovnicesc și marelui mitropolit Iacob Putneanul.
Experiența liniștii
Într-o zi, mulți oameni au venit la un monah singuratic. Aceștia l-au întrebat: „Ce sens găsești în viaţa ta petrecută în tăcere?” Monahul era ocupat cu scoaterea apei dintr-o cisternă adâncă. El le spuse vizitatorilor săi: „Priviți în cisterne. Ce vedeți înăuntru?” Oamenii s-au uitat în cisternele adânci: „Nu vedem nimic”. După câteva clipe, călugărul le spuse din nou: „Priviți în cisterne şi spuneți-mi ce vedeți înăuntru?” Oameni s-au uitat din nou în cisterne: „Acum ne vedem pe noi înșine!” Călugărul le spuse: „Vedeți voi, când scoteam apa, apa era agitată. Acum apa este liniștită. Aceasta este experiența liniștii: a te vedea pe tine însuţi!”
Rugăciunea pe care I-o aducem Domnului fără atenție şi trezvie este o pierdere de timp, este luptă fără răsplată. Trebuie să așezăm luarea-aminte ca pe un paznic neadormit al tuturor simțirilor noastre, şi trupești şi sufletești. Căci dacă nu suntem cu luare-aminte, mintea şi puterile sufletești se răspândesc în lucruri deșarte şi lumești, întocmai cum se împrăștie apa în drum. Nimeni nu poate urca pe înălțimi dacă nu disprețuiește lucrurile de jos. Adeseori, când ne rugăm, mintea noastră se mută de la un lucru la altul, plimbându-se pe oriunde dorește şi ducându-se la cele spre care s-a obișnuit să fie atrasă. De aceea, este nevoie de silință aprigă ca să ne adunăm mintea şi să rostim cu luare-aminte cuvintele rugăciunii.
Preot Olivian SANDU