Au trăit în Nicomidia, în vremea împăratului Maximian. Adrian era păgân și pretor al Nicomidiei, iar Natalia era creștină. În timpul unei persecuții, văzând curajul și blândețea a 23 de bărbați creștini, Adrian, fiind de 28 de ani, a ales să devină creștin.
Când împăratul a auzit cele petrecute, l-a aruncat în temniță împreună cu ceilalți bărbați creștini. Nu trecuseră decât treisprezece luni de la căsătoria lor. Când l-au torturat pe Adrian, Natalia a stat lângă el, întărind-l în credință.
Înainte de a fi omorât, temnicerii i-au permis să meargă acasă și să-şi ia rămas bun de la soție și familie. Natalia, când a văzut că Adrian vine acasă, a încuiat ușa. Se temea că acesta a lepădat credința în Hristos și pentru acest lucru a fost eliberat. Dar când a aflat scopul venirii sale, de îndată supărarea i s-a schimbat în bucurie. După ce şi-a luat rămas bun, s-a întors împreună cu ea la temniță. Pe drum ea l-a îndemnat să nu se îngrijească de cele pământești, ci să cugete la bunătățile cerești.
L-a întărit în suferință spunând-i: „Scurte sunt caznele, dar cele ce urmează sunt fără de sfârșit; scurtă este suferința, dar slava muceniciei veșnică. Suferă durerea numai puţină vreme și curând te vei bucura cu îngerii”.
După torturi prelungite, împăratul a poruncit ca brațele și picioarele mucenicilor să fie zdrobite cu ciocanul pe nicovala. În aceste chinuri şi-au dat duhul Adrian și cei 23 de creștini.
După câteva zile de la trecerea lor la cele veșnice, Natalia l-a văzut pe Adrian în vedenie și acesta i-a descoperit că în curând va veni și ea în lumina cerească. După ce timpul s-a împlinit conform celor vestite, Natalia şi-a dat duhul, alăturând-se soțului ei în împărăția lui Dumnezeu.
Din Sinaxar aflăm că, poruncind împăratul ca trupurile Mucenicilor să fie aruncate în foc, fericita Natalia a ascuns, în taină, mâna soțului ei. Iar un om credincios, anume Eusebiu, luând moaștele Sfinților Mucenici și punând-le într-o corabie mică, le-a dus la Arghiropole, în apropiere de Bizanț, și le-a așezat într-o biserică. Natalia a fugit din Nicomidia la Arghiropole, cu mâna Sfântului, s-a rugat mult, apoi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. A fost îngropată lângă moaștele Sfinților Mucenici.
Cel sănătos duhovnicește trece cu vederea drepturile sale pentru a împlini în viață îndreptările lui Dumnezeu. Aceasta întrucât alta este valoarea dreptății omenești faţă de cea dumnezeiască. Numai cel ce are sănătate duhovnicească poate deosebi dreptatea lui Dumnezeu în păruta nedreptate omenească.
Sfântul Dorotei învață cu privire la nimicirea pe care i-o pricinuiesc omului „drepturile” sale. Stăruind să ne cerem drepturile, pretinzând dreptate omenească, cerem, în fapt, premisele distrugerii, mai cu seamă a sufletului. Cineva poate fi nedreptățit de oameni, însă pentru că înfruntă acest fapt după Dumnezeu şi încearcă să nu piardă dreptatea Lui, trăiește o altă realitate, pe care omul cu o mentalitate lumească nu o poate simți.
Preot Olivian SANDU
