Ciprian MITOCEANU
scriitor
Acum doi ani, pe data de 10 august, a avut loc un protest de proporții împotriva guvernării PSD. Un eveniment în urma căruia s-au putut trage câteva concluzii diametral opuse. Pe de o parte, avem speranță. Cât mai există oameni hotărâți să lupte cu abuzurile – altele decât cele puse de Dragnea în cârca statului paralel – mai avem speranță. Chiar dacă, încet, lucrurile încep să se miște și în țara păstorită spre propria pierzanie de către Iliescu și ai lui. O parte dintre cei plecați din țară au început să vadă altfel lucrurile și să ceară de la autorități ceea ce acestea nu au chef să ofere.
Pe de altă parte, am asistat la un episod de cruntă violență în cadrul căruia protestatarii pașnici au fost snopiți în bătaie de forțele de ordine. Nu întâmplător o parte a presei a vorbit despre „Mineriada Jandarmilor”, deoarece metodele de lucru au trezit amintiri recente. Doar pe timpul mineriadelor orchestrate de tătucul Iliescu s-au mai pomenit astfel de violențe. Ca de obicei, miza oficială era reprezentată de amenințări teribile la adresa siguranței statului și democrației. Încă mai am în fața ochilor imagini cu președintele Iliescu care mulțumea în limbajul lui de lemn minerilor care s-au mobilizat exemplar pentru apărarea valorilor şi instituţiilor democratice. Şi mulţi dintre români l-au aplaudat şi au considerat că aşa e firesc să fie.
Ceea ce s-a întâmplat pe 10 august 2018 întrece însă orice imaginaţie. Pentru că cei care au snopit protestatarii paşnici au fost angajaţii Jandarmeriei şi nu găşti de mineri aflate sub comanda unor lideri vânduţi sistemului şi infiltrate cu agitatori securişti. O instituţie a statului a cărei menire este să vegheze la ordine şi siguranţă a acţionat ca un veritabil organism mafiot aflat la discreţia unui individ care încă mai spera să devină premier sau preşedinte.
Au trecut doi ani de la acele evenimente tragice care ne-au amintit că democraţia este doar o iluzie şi că cei care conduc ţara mai au mentalităţi comuniste. Faptul că, recent, dosarul 10 august a fost închis de DIICOT n-a reprezentat decât o dovadă în plus a modului în care autorităţile înţeleg să respecte drepturile cetăţeanului de la care pretind voturi şi taxe. Săptămâna trecută, dosarul a fost propus pentru redeschidere după proteste venite din partea societăţii civile şi o reacţie oarecare a preşedintelui Iohannis. Spun o reacţie oarecare deoarece Iohannis nu e genul de lider capabil să impulsioneze lucrurile. El doar spune ceva, nu reuşeşte să şi transmită.
Prin urmare, dosarul se redeschide şi, ce să vezi? Evenimentele din 10 august au fost tratate într-o manieră care duce cu gândul la mineriade. Ancheta a pornit de la una şi s-a ajuns la alta. Cică n-a fost tentativă de lovitură de stat şi, prin urmare, dosarul trebuie închis. Multe voci din presă (voci care încă mai plâng după Dragnea) au susţinut că nici măcar nu trebuia deschis, în condiţiile în care n-a murit nimeni. Nu au murit în piaţă; au murit mai târziu pe acasă sau la spital. Dacă mai aşteptau puţin se concluziona că au murit de Covid. Mulţi dintre cei care au protestat paşnic au fost mutilaţi pe viaţă de brutele dezlănţuite care aveau numerele de identificare de pe echipament acoperite cu bandă neagră. De ce oare?
Şefii Jandarmeriei nici măcar n-au fost citaţi, deşi era interesant să auzim ce au de spus. Cică de problemă trebuie să se ocupe Parchetul Militar. Nici măcar unul dintre cei care au avut de suferit de pe urma intervenţiei jandarmilor nu au fost chemat la anchetă. O parte dintre înregistrările video nu au putut fi vizionate deoarece suportul pe care au fost prezentate organelor de anchetă s-a deteriorat în mod inexplicabil. Asta deşi televiziunile pot oricând pune la dispoziţie ore întregi de înregistrări în care se vede clar cum forţele de ordine brutalizează cetăţeni paşnici. Despre colonelul Cătălin Paraschiv – fantoma în alb, cel care a condus represiunea la faţa locului – nici măcar nu se aminteşte. Singurul oarecum deranjat a fost Laurenţiu Cazan, despre care se presupune că a coordonat acţiunea jandarmilor. De unul singur, mai exact.
Doar patru martori audiaţi într-un dosar atât de sensibil. Practic, evenimentele din 10 august au fost tratate ca o bătaie între puştii de grădiniţă. Nu s-a întâmplat nimic, nu poate fi nimeni tras la răspundere, să ne bucurăm că n-a fost mai grav şi să ne vedem mai departe de viaţă. Se redeschide dosarul, dar există supărător de multe şanse să fie clasat. Asta în condiţiile în care mulţi dintre civilii inculpaţi pentru violenţe contra jandarmilor au fost deja condamnaţi, unii chiar la pedepse cu executare. Justiţia a ţinut să demonstreze că e oarbă, proastă, coruptă, subordonată politic şi poate fi şi eficientă. Pentru cetăţean există lege, pentru autorităţi există soluţia clasării, amânării sau a legilor cu dedicaţie specială.
Au trecut doi ani de la 10 august 2018. Mai bine de treizeci de acel Decembrie. Aproape trei decenii de la prima mineriadă. Adevărul e cunoscut, însă nimeni nu e sancţionat. Dragnea este în puşcărie, dar condamnat în alt dosar. Prea multă bătaie de joc şi prea puţin respect pentru cetăţean. 10 august va deveni doar un dosar în care nimeni nu vrea să facă lumină. Câte astfel de dosare ne mai aşteaptă?
