Trăim într-o lume atât de nesigură încât aproape orice previziuni și planuri sunt simple deziderate care rămân, de cele mai multe ori, doar în mintea celor care le-au conceput sau sub formă de documente uitate prin sertare. De la nivelul simplu, de familie, urcând la nivelul firmelor, mici sau mari, până la instituțiile statului, de la cea mai mică primărie și până la ministere, nimeni nu poate să spună cu certitudine ce va face măcar luna viitoare necum peste câțiva ani. Planurile cincinale ale comuniștilor sau cele pe câte șapte-zece ani ale celor din Vest au rămas doar amintiri pentru zâmbetele nostalgicilor.
Recalculări, rectificări, ajustări, compensări, tăieri sau adăugiri au ajuns simple cuvinte în banalul cotidian chiar și atunci când ele privesc soarta a milioane de oameni. Zicem că mergem în concediu dar habar nu avem cum va fi acolo, zicem că ne facem casă sau mai cumpărăm câte ceva din necesarul gospodăresc dar socoteala inițială nu se potrivește defel cu deznodământul, firmele își calculează vânzări care nu ies în veci, zicem că facem infrastructură dar mai mereu nu iese la parametrii din plan, spoim edificii care rămân găunoase pe dinăuntru. Celebrul modus vivendi românesc din mediul rural „leagă, bre, o sârmă, că merge și așa” a devenit marcă înregistrată și politică de stat.
Cârpeală, improvizație, măsuri neduse vreodată la capăt, debandadă decizională, toate patronate de la cel mai înalt nivel, cam așa arată administrația unui stat în derivă. De la Grupul Infracțional Organizat, care pusese mâna pe toate resursele țării, am ajuns într-un timp incredibil de scurt la stadiul de turmă care, în lipsa unui cioban autentic, este condusă de măgar. De la stat capturat la stat dezorganizat, în doar doi ani.
Șefa Comisiei Europene (guvernul Europei, n.a.), dna Ursula von Leyen, este așteptată săptămâna viitoare la București, să semnăm în cadru festiv marele Plan Național de Reziliență și Redresare, PNRR. Habar nu avem ce cuprinde și nici cum se va finaliza, este tocmit în limbaj bruxellez, măsura nu-știu-care pe axa nu-știu-care. A fost refăcut din temelii de mai multe ori, corectat și recorectat, după dorințele Vestului bogat care dă și banii – câmpuri de mătase, râuri curate, ferme de panouri fotovoltaice, reciclarea gunoiului și altele de acest gen care fac raiul pe pământ dar nu după necesitățile imediate ale românilor.
Nu ăsta e baiul cel mai mare, vor fi bune și acelea cândva, poate copiilor noștri, cât faptul că toate aceste schimbări majore și ireversibile ne-au prins, ca de obicei, complet nepregătiți, ba chiar cu pantalonii în vine. Odată cu destrămarea coaliției de guvernare (acum și-au găsit, deși știau ce urmează), PSD revine la poziţia de cel mai important partid, fără să fi mișcat un deget. Pentru români nu e vreo diferență. Dar pentru Bruxelles, da. Conservatori declarați, cu familia, biserica și celelalte, nu mai insist, socialiștii români se înscriu categoric pe linia dreptei de la Vișegrad, pe care actuala CE nu mai știe cum să o pedepsească tăindu-i din bani. Mai pe scurt, ce înseamnă asta? Că cel mai probabil vom primi o primă tranșă cât mai sunt progresiștii la putere, iar restul la Sfântul Așteaptă.
Din lăcomia și nepriceperea membrilor fostei coaliții, un PSD nereformat este acum forţa ce arbitrează şi decide. Cabinetului minoritar Cîţu va avea soarta cabinetului Cioloş și va fi, cel mai probabil, incapabil să îşi aplice propria agendă. Între timp, Iranul, Turcia și, mai nou cooptate, Georgia și Azerbaidjanul stabilesc noile rute comerciale prin Marea Neagră fără măcar să pomenească despre noi în tratatele pe care le pregătesc. Dar acolo vorbim despre lideri responsabili și politică serioasă. Indiferent ce expresie politică reprezintă, oamenii aceia sunt în primul rând reprezentanți ai națiunilor lor. Ceea ce la noi, după cum se vede, nu e cazul.
