Profunzimea unei campioane – Dumitru MONACU, scriitor

În urmă cu mai bine de jumătate de an, peisajul media din Botoșani mai căpăta încă o nuanță în coloritul său pestriț: podcast-ul, adică un fel de talk-show în cadrul căruia gazda își invită unul sau doi oaspeți și pe parcursul mai multor zeci de minute se „toacă” la milimetru subiecte fierbinți, momente memorabile, păreri și aprecieri personale față de o situație sau o potențială stare de fapt. Discuția nu are la bază sistemul clasic de „întrebare – răspuns”, ci un dialog, o discuție amicală, liberă, între protagoniștii din studio. Cum spuneam, în luna martie a acestui an, doi jurnaliști au emis în eter câteva asemenea podcast-uri după care, brusc, reprezentația a dispărut din motive neștiute. Păcat, pentru că era un segment nou și interesant pe piața media din Botoșani. Începusem să cred că „decesul” podcast-ului botoșănean are la bază aceeași pandemie de lehamite față de posturile TV de știri care au fost și sunt părtașe la descompunerea clasei politice, pandemie instalată de ani buni în rândul consumatorilor de presă când, pe ProTV, un om cu foarte mult bun simț, Andy Moisescu, tocmai și-a transformat emisiunea „ApropoTv” în … podcast! Bucuria cu care l-am urmărit în ultimele săptămâni a culminat duminica trecută, când invitate de onoare au fost cele două proaspete campioane olimpice, botoșăneanca noastră din Avrămeni, Simona Radiș, și suceveanca Ancuța Bodnar! Pentru cei interesați (și ar trebui să fie mulți, având în vedere că în această emisiune cuvântul „Botoșani” este des auzit!) partea a doua a podcast-ului va fi difuzată duminică 3 octombrie, începând de la ora 13.00. Din tot interviul, cel mai mult nu m-au impresionat de data aceasta performanțele sportive pe care Simona le-a prezentat cu modestia-i cunoscută, ci maturitatea, fluența în vorbire, vocabularul și inteligența care, paradoxal, nu se prea întâlnesc în mediul sportiv, din motive foarte obiective. Ei bine, Simona a povestit cu lux de amănunte cum a fost selectată pe când avea paisprezece ani de către „un domn care a intrat în clasă cu directorul școlii” (din Avrămeni – n.r.) și cum a călătorit ore în șir până la Snagov zguduită pe bancheta din spate a unui autobuz, ea care are rău de călătorie. Apoi, cazarea acolo nu a fost una de top, ci una destul de modestă, în camera unui internat, luminată inițial doar de chipul Simonei, pentru că de-abia la vreo jumătate de oră s-a rezolvat defecțiunea de la instalația electrică. Probabil alți copii ar fi sunat în secunda doi la părinți, cerându-le imperativ să-i ia înapoi acasă, însă Simona cea măiastră din Avrămenii Botoșanilor știți ce a gândit? „Nu judec cartea, după coperte!” Aceste cuvinte înțelepte nu reprezintă altceva decât oglinda unui caracter puternic, profund, care, iată, a avut parte de o cale aparte, zămislită fără doar și poate de divinitate. În vremurile de azi când imaginea vinde, când totul e pospăială, când minciuna l-a alungat pe adevăr din cetate și stă cu regele la masă, o copilă ne readuce cu picioarele pe pământ și cu capul sub plafonul de nori: „Nu judec cartea după coperte!”. Spuneam mai sus că divinitatea i-a zămislit fetei de aur o cale specială. Așa este, numai că, să nu uităm niciodată vorba noastră plină de tâlc, „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă”. Pentru că dacă nu era acel domn care a intrat în clasa Simonei, dacă nu era Elisabeta Lipă și alți oameni pricepuți și dedicați, talentul nativ al Simonei se părăduia în neant. Apropo (nu TV!) de Elisabeta Lipă, deși toată lumea știe, o să mai amintesc încă o dată rolul ei major și de netăgăduit în ridicarea și menținerea canotajului pe cele mai înalte trepte ale podiumurilor de premiere din marile concursuri. De altfel și cele două fete de aur au subliniat acest aspect prin cuvinte de toată lauda la adresa marii campioane al cărui nume este pe frontispiciul Sălii Sporturilor din municipiu. Va să zică, Dumnezeu ne dă, deci performanța poate apărea oriunde: și la Ștefănești și la Vlădeni și la Darabani și la Flămânzi. Ea apare ca un firav mugure care are mare nevoie de ajutor pentru a crește. Din păcate, aici e … „băgatul în traistă”, aici e problema noastră a românilor. Cei care ar trebui să creeze condițiile de dezvoltare sănătoasă a oricărui talent sunt ocupați cu alte treburi. Devin ceva mai liberi doar după ce talentul respectiv și-a găsit locul în constelație, pentru a se poza, a se lăuda și a fi văzuți în preajma lor, cu gândul că, pe principiul vaselor comunicante, ceva din popularitatea marilor talente se va revărsa și asupra lor. Probabil v-ați dat seama că este vorba despre politicienii pe care nația i-a ales să-i fie conducători. De ce i-a ales? Cu siguranță pentru că mulți concetățeni ai noștri „judecă orice carte după coperte!” Adică aleg imaginea fotoșopată, pospăiala, minciuna bine ticluită. Că dacă ar fi după conținut, ar fi jale mare pe la partide!