Trăim într-o țară în care paradoxul nu este excepție, ci a devenit regulă. Scandalizează doar vorbele; așa e românul, sensibil din fire. Face parte din caracterul nostru să fim ieftini la făină și scumpi la tărâță, eventual la pleavă. Și asta spune cât de ușor suntem de prostit sau, în termeni ceva mai puțin jignitori, cât de ușor suntem de manipulat.
Și, când mă gândesc la paradoxuri și manipulare, mă gândesc mai ales la ultimele manevre ale Ministerului Educației. Acolo se clocește ceva. Ministrul Cîmpeanu și-a pus în gând să o lase pe Monica Anisie fără titlul de Noul gropar al Educației. Dacă Ecaterina Andronescu a făcut ravagii cu reformele ei fără noimă, Anisie aproape că a desăvârșit dezastrul, iar pe timpul mandatului ei în învățământ s-a murit la propriu. Cam multe cadre didactice plecate dintre noi înainte de vreme din cauza proastei administrări a crizei Covid. Despre morți și vinovați nu se vorbește. În schimb s-au lansat în spațiul public informații îngrijorătoare. Cică în următorii zece ani ne vom confrunta cu o criză de profesori, peste jumătate dintre catedre riscând să rămână neocupate. Asta e prima parte a paradoxului. Partea a doua e reprezentată de miile de candidați la titularizare care, în foarte multe cazuri, au concurat pe zero posturi. Acum câțiva ani, în județul vecin, la titularizarea pe Istorie s-au bătut peste suta de candidați pe – exact! – zero posturi. Nici să obții nota maximă nu te ajuta la nimic. Nu e un caz izolat, ci unul cât se poate de reprezentativ pentru „criza” de personal din învățământ. Cât timp numărul candidaților care obțin notă de promovare la examen este mai mare decât numărul de posturi disponibile, nu e cazul să ne plângem de lipsă de personal. Mulți candidați iau note mici la examen? E rezultatul reformelor și delăsării din învățământul universitar; știe toată lumea că majoritatea facultăților au devenit fabrici de diplome lipsite de acoperire în cunoștințe și competențe. Și vina e (și) la minister.
Prin urmare, în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat nici pomeneală de criză de personal în învățământ. Cel puțin la nivel cantitativ. Calitatea? Ei bine, aici e altă discuție. Dar să revenim la paradoxul crizei de personal din învățământ. Care este rostul? Pentru că, dacă ne uităm pe statistici, e evident că nu există nicio criză, ba dimpotrivă. Mulți profesori sunt afectați de restrângerile de activitate, astfel că ajung adesea să prindă pensia în alte sisteme. Nu se prea leagă lucrurile…
De ceva timp se vehiculează creșterea vârstei de pensionare pentru cadrele didactice. Unii dintre profesorii mei au ieșit la pensie înainte de șaizeci de ani, acum rar mai iese vreunul la șaizeci și cinci. Șaizeci și opt – e drept că e cu prelungire pentru ultimii trei ani de activitate, dar ceea ce e azi facultativ, va deveni cât de curând obligatoriu. Prin urmare, la catedră până la șaptezeci de ani. Cel puțin… cam asta pregătesc oficialii ministerului de resort. Îl alte sisteme se iese la pensie înainte de cincizeci de ani, pe motiv de uzură morală și fizică. Ar trebui să fie valabil și pentru dascăli. Uzura psihică de la catedră e uriașă, numai cine nu a mâncat pâine de profesor spune că e altfel, iar reforma învățământului ar trebui să prevadă, printre altele, o vârstă rezonabilă până la care să se poată activa la catedră.
Care e dedesubtul pensionării dincolo de șaptezeci de ani? Unul foarte simplu. Ministrul anunță creșteri de salarii pentru debutanți. Care, dacă ar fi puse în practică, ar face ca „bobocii” de la catedră să aibă salarii mai mari decât ale colegilor cu zeci de ani vechime și grade didactice. Ăsta paradox… Prin urmare, de undeva de sus se cere blocarea posturilor pentru debutanți. Și treaba nu se face fățiș, se acționează finuț. Dăm salarii, dăm condiții, dar nu avem cui. Dar e criză de profesori și rezolvăm cu pensionarea la optzeci de ani. Și treaba merge, că „veteranilor” nu le dă nimeni nici măcar drepturile câștigate în instanță. Halal reformă!
