Mai mult de jumătate dintre români cred că situaţia actuală din ţară este mai rea decât cea de dinainte de 1989, potrivit unor sondaje INSCOP Research, în cadrul proiectului „România, Agenda 2050”, la comanda Strategic Thinking Group. Nu este vreo cercetare socială sucită din pix, cu mesaj subliminal pentru viitoarea campanie electorală, ci de două sondaje cât se poate de serioase, realizate cu sprijinul universităților de stat din Bucureşti, Cluj, Timişoara şi Iaşi, între lunile mai și octombrie ale acestui an.
Pentru o parte dintre cei de vârsta a treia, care au cunoscut nemijlocit distopia cruntă în care s-a trăit în ultimii ani ai comunismului românesc, rezultatul acestor cercetări sociale de acum este unul halucinant. Pe de altă parte, pentru mulți alții din aceeași categorie, decalajul dintre așteptările lor din 1989 și ceea ce trăiesc acum este enorm. Desigur, și pentru unii și pentru alții, amintirile legate de perioada respectivă sunt distorsionate de poziția socială ocupată pe atunci, dar și de vârstă. Fiindcă elanul tineresc de atunci al vârstnicilor de azi, perioada cea mai frumoasă a vieții – liceu, facultate, căsătorie, debutul în carieră – acoperea toate lipsurile acelor vremuri.
Pe de altă parte, sunt tineri care nu ştiu prea multe despre ce era înainte de 1989, despre cum era societatea atunci, iar părinții lor le-au povestit, evident, selectiv. Cu excepția câtorva mâini de oameni de cultură, nu prea am mai auzit vorbindu-se sau scriindu-se că înainte de 1989 lipsea aproape totul, de la libertatea de mişcare – nici măcar în interiorul țării, până la privarea cetățenilor de hrană, electricitate și căldură. Dacă în cazul tinerilor putem pune ignoranța pe seama scăderii exigenței în educație, de care se fac vinovați tot vârstnicii, în cazul celor din urmă explicațiile pot acoperi domenii întinse, de la sociologie până la psihiatrie.
Sociologii spun că o posibilă justificare a răspunsurilor la aceste sondaje ar putea fi asocierea acelor ani de către respondenții de azi cu o copilărie sau adolescență lipsite de griji – fiindcă părinții lor făceau tot ce era omenește posibil să-i protejeze de lipsuri și de necazurile lor zilnice din întreprinderile și instituțiile socialiste. Psihologii spun că puțini oameni sunt capabili să se situeze deasupra orizontului personal pentru a vedea binele general. Prin această prismă, serviciul sigur, salariul și casa de atunci nu pot fi comparate cu pensiile mizerabile și lipsurile autoimpuse de azi. Sunt foarte puțini cei cărora le pasă că țara merge mai bine sau mai rău atâta vreme cât lor, personal, le merge prost.
Pe la mijlocul anilor ‘90, când privatizarea unor ramuri ale economiei începuse să dea roade, am participat la un sondaj în mijlocul căruia principala întrebare era „preferați un salariu mic dar sigur la stat (pe atunci statul plătea mult mai prost, o tempora!) sau unul mai mare dar riscant în privat”? Majoritatea covârșitoare a celor chestionați au ales varianta cu salariul mic dar sigur la stat. Astăzi ne aflăm într-un punct asemănător, mulți compară avalanșa de restricții – pandemia, războiul, lupta cu poluarea – cu siguranța și liniștea unor vremuri din care lipsea doar libertatea.
Fără îndoială, România este acum la cel mai mare stadiu de dezvoltare din istoria sa, are cele mai mari venituri, o deschidere externă fără precedent și cele mai mari garanții de securitate. Cu toate acestea, răspunsurile la cele două sondaje citate mai sus ne arată că percepțiile personale se formează pe fondul emoțiilor trăite și nu pe cifre sau statistici. De aceea, rezultatele lor nu îmi par surprinzătoare. Mă întreb doar pe ce ar trebui să punem preț mai mare: pe siguranță sau pe libertate? Fiindcă, după cum se vede, în lumea de astăzi cu amândouă în același timp nu se poate.
