Oameni care au fost (2) – Nicu Catană – Dumitru MONACU, scriitor

Întâmplarea face ca omagiul adus astăzi unui om deosebit, botoșănean de-al nostru, să se suprapună cu două evenimente – diametral opuse! – din existența lui pe lumea asta. Chiar în aceste zile se împlinesc doi ani de când Nicu Catană ne-a părăsit pentru totdeauna, lăsând în urma sa, pe lângă noianul de regrete, una dintre cele mai reprezentative firme din județ și nu numai, care iată, face în acest an trei decenii de existență, ceea ce nu-i puțin deloc, dacă e să ne gândim la volatilitatea mediului de afaceri botoșănean. Din capul locului vreau să menționez faptul că aceste rânduri nu sunt nici pe departe publicitate mascată, nici promovarea vreunui produs și nici vreun elogiu deșănțat. Sunt pur și simplu, așa cum am specificat chiar de la început, un modest omagiu adus unui om mare și bun care a făcut cunoscut Botoșaniul (și implicit, Vorona sa natală!) nu numai în țară ci și în străinătate. Pentru că (și) asta a făcut Nicu Catană, cel plecat mult prea repede și fulgerător dintre noi. Cam la vreo doi-trei ani de la înființarea firmei, pașii mei și ai lui au început să se intersecteze. M-au frapat, din prima clipă, pofta de viață, veselia și optimismul unui om extrem de pozitiv. Nimic la el nu se proptea în acel arhicunoscut zid „Nu se poate!”, zid de care se încojoară o sumedenie de oameni din jurul nostru. În viziunea lui, totul putea avea o rezolvare, totul era posibil dacă se acționa pe calea potrivită și firească. După cum ați observat, din motive profesionale nu am specificat și nici nu o să specific numele firmei pentru a nu fi cumva bănuit de alte intenții. Asta deși toți cei care citiți aceste rânduri știți, cu vârf și îndesat, cum se spune, despre ce e vorba în propoziție! După cum știu toți cei care l-au cunoscut, Nicu era o enciclopedie de bancuri, lângă el, doar dacă erai prea ciufut, prea neumblat prin lume, nu te contamina voia bună. Dar ce am apreciat cel mai mult la el erau vastele cunoștințe de cultură generală pe care le acumulase din citit, fiind pentru mine, fără îndoială cel mai complet și concret exemplu de autodidact. Istorie, geografie, economie, știință, tehnică, toate aceste discipline îi erau atât de familiare încât ai fi pariat, după vreo dezbatere pe temă dată, că și-a dat măcar vreun doctorat în domeniul cu pricina. Iubea oamenii, cerul, natura, toate cu acea creștinească dragoste divină concretizată prin implicarea sa totală în renovarea și reconstrucția bisericii din Vorona Mare, loc ce urma să-i devină casă pentru eternitate…. Dar mai presus de acestea, avea un adevărat cult pentru două entități care îi asigurau confortul interior, echilibrul și liniștea: familia și firma. Când era vorba de cei doi piloni ai vieții sale nu exista niciodată înțelegere și loc pentru inerentele răutăți ale unora. Toate până acolo! Ne-am întâlnit la multe petreceri, mai câmpenești sau mai cu ștaif, și de fiecare dată m-a frapat un aspect aparte în comportamentul lui. Deși frigiderul, frapiera sau barul conțineau în îndestulare tot felul de băuturi sofisticate începând de la whisky, coniac, rom sau mai știu eu ce, el nu consuma decât bătura al cărui părinte (împreună cu bunul lui prieten Cornel Șfaițer) era! I-am spus odată că acest obicei al lui îmi amintește de modul în care se testau pe vremuri podurile nou construite: inginerul constructor stătea sub pod iar pe deasupra treceau coloane de mașini sau garnituri de vagoane având în total o greutate egală cu masa maximă pe care podul trebuia să o suporte în urma proiectării și construcției lui. Mi-a răspuns cu o simplitate și o modestie ieșite din comun: „Nu mă pot eu compara cu acei oameni tobă de carte în specialitatea lor. Eu consum acest produs pentru că știu exact cum l-am fabricat, din ce, ce ingrediente am folosit și ce băutură a ieșit!” O explicație care chiar nu mai avea nicio nevoie de detaliere. Când am afirmat că iubea natura m-am gândit desigur la acea mare pasiune a sa, vânătoarea. Implicarea sa în acest hobby era totală, fiind președintele asociației județene. Pe lângă coordonarea și aplicarea unor principii sănătoase și corecte în această pestriță tagmă a vânătorilor, petrecerea timpului prin pădurile Voronei sau prin alte părți, cercetând atent fauna și flora din zonă reprezenta unul din cele mai plăcute moduri de eliminare a stresului, a oboselii și a plictiselii. În plus, socializarea cu prietenii și colaboratorii materializată prin mesele câmpenești organizate în colțul de rai din pădurea Voronei completa coloratul puzzle al vieții lui extra și intra profesionale. Un om deosebit, o pierdere grea pentru Vorona, pentru Botoșani. Odihnească-se în pace, acolo în veșnicele plaiuri ale vânătoarei, cum spuneau pieile roșii…