Extremismul românesc – Dumitru MONACU, scriitor

Aproape jumătate din populația României născută și instruită în socialism și definitivată în capitalism se încadrează într-o categorie aparte, o categorie de … crăcănați ai sorții pentru că alt termen nu ar fi potrivit nicidecum pentru o generație cu un picior într-o orânduire și cu celălalt în alta. Acest paradox în concubinaj probabil cu celebra imparțialitate a românului a condus la apariția unor situații absurde demne de cascadorii râsului dacă e să luăm în considerație doar părțile hazlii și nu cele tragice care le caracterizează. Oricum am aborda aceste situații anapoda constatăm un evident extremism, o dezechilibrare totală a lor. Prima dintre aceste situații care îmi vine acum în minte se referă la zona militară. Pe toată durata stagiului militar (la tancuri) ne-am instruit și am învățat cum să neutralizăm și să distrugem forțele NATO. Unde am ajuns astăzi? În situația de a ne îmbrăca cu drapelul albastru al celei mai mari alianțe militare din lume, dușmanul de ieri devenind astăzi aliatul de nădejde. Este acest aspect un exemplu de extremism? Cu siguranță da, calea de mijloc nefrecventată niciodată de ai noștri conducători fiind neutralitatea. Apoi, industrializarea! S-au construit în anii 60, 70 și 80, mii de fabrici în toate orașele patriei. În paralel cu această politică de industrializare, învățământul românesc scotea pe bandă rulantă strungari, lăcătuși, frezori, maiștri și ingineri care umpleau la maxim halele și birourile fabricilor și uzinelor. A venit schimbarea de regim din 89 și absolut toată industria a fost dată la coșul de gunoi al istoriei pe motiv de ineficiență, lipsă de piețe și nerentabilitate. Nici în acest caz nu s-a mers pe vreo linie ponderată în așa fel încât industriile performante (că erau și din acelea!) să poată rămâne pe piață. S-a ras totul, în locul marilor fabrici avându-și acum sălaș o sumedenie de centre comerciale care în anii comunismului lipseau cu desăvârșire, adică o altă politică, de data asta comercială, dusă la extremă. Nici agricultura nu se situează în vreo zonă comodă de echilibru, la țară oamenii abandonând total direcțiile pe care apucaseră în acei ani de comunism. Nimeni nu mai crește animale, nimeni nu mai cultivă pământul, situație dusă și în acest domeniu la extremă. Și ca tacâmul să fie complet, singurul element constant din ecuația rurală este exodul. Nu către oraș așa cum se întâmpla în anii industrializării forțate ci înspre alte zări unde căpșunii și sparanghelul cresc ca din apă! Și dacă tot am amintit ceva mai înainte de școală, ei bine, și în acest caz extremismul românesc este impecabil. De la o disciplină spartană în unitățile de învățământ s-a ajuns în situația în care elevii își persiflează profesorii, notele se dau în funcție de frecvența la meditații (apropo de asta, s-ar putea să-l știți pe primul meditator al țării!) iar abandonul școlar ne întoarce în anii 30. Și ca tacâmul … extremismului autohton să fie complet, mai amintesc aici biserica (de la eforturile de eliminare a ei la suprasaturarea localităților cu edificii de cult), presa (de la botnița pusă de propaganda comunistă având ca ax principal cultul personalității la debandada actuală generată de fake-news-uri ce strivesc sub presiunea banilor orice adevăr care nu convine unora), justiția (de la slujirea cu patos a … „idealurilor comuniste” la slujirea și mai aprigă a capitalului ce-i tranzitează punga) și, bineînțeles, mediul politic, cu o excepție, de fapt o constantă a lui: și în comunism dar și acum, carnetul de partid reprezintă un bilet clasa întâi de acces oriunde: la funcții, la favoruri, la privilegii, într-un cuvânt la bani, bani mulți. Concluzionând, se poate spune fără riscul de a greși că ne situăm ca națiune ori la minus infinit ori la plus infinit, niciodată în zona de confort a echilibrului. De unde ne-o veni nouă pofta asta de ieșire din decor, în stânga sau în dreapta, atunci când drumul e drept și în mod normal ar trebui urmată linia albă, nu reușesc să-mi dau seama. Că dacă e să luăm fiecare individ în parte, constatăm că echilibrul, stabilitatea și ponderația sunt caracteristici definitorii ale românului. Așa stând lucrurile, înseamnă că măgarii din fruntea turmei ne duc spre direcția greșită. Iar noi, oi ascultătoare, îi urmăm fără să behăim, măcar!