Despre texte și pretexte muzicale – Dumitru MONACU, scriitor

În mijlocul acestei toamne aprinsă nu numai de culorile de foc dar și de o căldură nefirească, versurile unei poete săvinene, Mirela Butacu, au constituit tulpina unei „Crizanteme de aur”, adică Premiul I al Festivalului Național de Interpretare și Creație a Romanței. Astfel, poezia „Romanță târzie” scrisă de botoșăneancă s-a metamorfozat, datorită (și) compozitorului Horia Făgărașanu, în cea mai apreciată romanță la un festival ce se desfășoară de peste 50 de ani fără întrerupere (mai exact, din anul 1968), în municipiul Târgoviște. Felicitări așadar premiantei noastre, dar și acelora care au pus umărul la continuitatea și menținerea la un nivel ridicat al calității acestui festival. Cu siguranță, unii vor spune că romanța e genul de muzică specific bătrâneții, așadar aprecierile pentru acest gen de muzică nu par a face casă bună cu tinerii. Ei bine, eu aș afirma că cei care cred acest lucru sunt într-o mare eroare. Dacă ar fi să asemăn cu ceva romanța, m-aș gândi la postludiu. Apelez la această zonă a intimităților personale nu pentru a șoca, ci pentru a fi înțeles pe deplin! După cum prea bine se știe, actul de încoronare a dragostei are (sau ar trebui să aibă!) trei părți distincte: preludiul, esența și postludiul. Sper că ați remarcat că nu am spus „încoronare” a sexului (care conține doar secvența din mijloc, la propriu și la figurat!), ci a dragostei. Și parafrazându-l pe inegalabilul  Marin Preda, pot afirma fără riscul de a da prin gropi, că dacă dragoste nu e, nici postludiu nu e! Reflectați asupra acestei afirmații și cu siguranță îmi veți da dreptate. Așadar, unde este dragoste, există de toate, inclusiv … romanță. Iar dragostea nu este nicidecum specifică numai seniorilor, ci tuturor oamenilor, indiferent de vârstă. De aceea romanța, ca gen de muzică, are rolul și locul ei extrem de clar pentru iubitorii de frumos. Revenind la performanța poetei din Săveni, gândul mă duce la noianul de vorbe din unele „bucăți” muzicale fără noimă, care sunt înșirate ca o povestire precipitată, plină de agramatisme, de vorbe abjecte și lipsită de acel farmec al rimei, al ritmului, al prozodiei sau al figurilor de stil care caracterizează poezia de calitate. Or, se știe, o melodie de muzică ușoară sau populară, romanță, pop, hip-hop sau ce stiluri și genuri or mai fi, pentru a încânta auditoriul are nevoie de patru caracteristici elementare: voce bună, linie melodică plăcută, orchestrație adecvată și mesaj frumos, adică text sau versuri de primă mână. Ceea ce nu înțeleg eu la unii cantautori actuali care se pretind de succes este lipsa cvasitotală a unui text cu cap, coadă și conținut care să le secondeze compoziția. Sunt, de exemplu, manele care dispun de toate caracteristicile elementare prezentate mai sus, cu excepția textelor. Orchestrația bună, ritmul, linia melodică și de multe ori chiar vocile, sunt pur și simplu îngropate de versurile scrise parcă pentru oligofreni, fără mesaj, fără rimă, fără ritm, fără … frumos, ca să mă exprim mai pe înțelesul tuturor. Așa stând lucrurile, mă întreb adeseori de ce maneliștii de vază ai României nu apelează la profesioniștii în domeniu adică poeții (că slavă Domnului, e plină țara de ei!) ca să le întregească melodiile cu mesaje clare, plăcute și … în limba română! În niciun caz nu cred că ar sărăci dacă ar cheltui câteva sute de lei pe un text articulat și adaptat liniei melodice pe care și-o doresc. Dar să nu credeți că această meteahnă a textelor „pentru proști” (da, așa le-am botezat eu!) o regăsim numai la maneliști. Și în muzica ușoară clasică și în noile trenduri regăsim o … „gheboasă” înșiruire de cuvinte agățate fără vreo logică de gâtlejul vreunui behăitor la microfon. Și culmea, unii dintre ei au succes! Acum să nu-mi cereți să vă prezint caracteristicile publicului acestor muzicieni de duzină care peste zece ani își vor auzi „creațiile” reproduse în difuzoarele ciobanilor din stânele de munte pentru a alunga ursul. Cert, este vorba de analfabeți funcțional, loaze de politicieni, reprezentanți ai unor etnii controversate, drogați, beți sau alte asemenea exemplare din fauna românească post decembristă care dansează dând din cap și cântă grohăind. În aceste condiții, un text armonios și plăcut urechii e clar că nu are ce căuta pe scenele așa ziselor festivaluri sau concerte. Până unde se va merge în direcția asta greșită nu-mi pot da seama, dar știu sigur că încă existând în țara asta textieri și poeți frumoși în versuri precum Mirela Butacu, mai avem o șansă la revenirea pe drumul cel asfaltat al muzicii. Mai ales că, din fericire, nu toți românii dau prin gropi și merg prin rigole. Concluzia acestor rânduri este extrem de simplă: o melodie bună are obligatoriu nevoie de un text bun așa că dragi muzicieni, apelați la profesioniști, nu la cârpaci!