A trecut şi Crăciunul 2017. A venit repede şi s-a dus parcă şi mai repede. Partea proastă e că am simţit cu greu atmosfera tradiţională de sărbătoare. Nu tu colindători, nu tu zăpadă, nu tu ger, nimic din toate cele care asezonau din belşug Crăciunul tradiţional în perioada copilăriei. Te uitai pe geam şi vedeai un soare orbitor de ziceai că deja au trecut peste noapte lunile şi a venit Paştele.
Nu ştiu a cui e vina, o fi încălzirea globală, o fi ciclul normal al evoluţiei prin care trece Pământul (de-a lungul existenţei sale trecând succesiv prin câteva ere glaciare şi postglaciare), cert este însă că, în acest an, Crăciunul nu a mai semănat de loc cu cel din copilărie. Atunci, e drept că nu prea aşteptam Crăciunul, decât pentru mersul cu colinda, dar, în schimb, aşteptam iarna, vacanţa de iarnă. Mergeam la bunicii de la ţară pentru a ne da cu sania pe derdeluş, pentru a face cazemate sau oameni de zăpadă, dar şi pentru nelipsitele bătăi cu bulgări. Şi atunci trecea timpul repede pentru noi. Ţi se părea că nici bine nu ai ieşit pe derdeluş că şi trebuie să te duci în casă să te usuci şi să te încălzeşti, că se lăsase deja seara. Nu „dura” mult nici atunci Crăciunul, mai ales în dinamica noastră, a copiilor, pentru că imediat părinţii ne rupeau vraja punându-ne în faţa caietului de compuneri în care trebuia să rememorăm tot ceea ce am făcut în cele două săptămâni la ţară pentru a vedea şi „tovarăşa”, cât de frumos ne-am petrecut noi vacanţa de iarnă.
Era frumos, dar acele vremuri s-au dus demult. Au rămas undeva departe, depozitate într-un colţ ascuns din mintea noastră. Acum, Crăciunul copiilor noştri nu are nimic din savoarea acelor ani. Este plin de noroi şi e cald, de zici că mai avem un pic şi împodobim palmierii şi nu brazii.
Parcă nici oraşul nu mai este ca în trecut. Deşi mai tehnologizat, parcă îi lipseşte savoarea din trecut.
„Orăşelul Copiilor” nu mai e, Parcul „Mihai Eminescu”, odată plin de poveştile desenate pe panourile de carton ale Primăriei, nu mai răsună de chiotele copiilor de pe patinoarul natural de pe lac, nu mai fremăta de bunicii şi părinţii care-şi aduceau nepoţii şi pruncii să vadă animalele la „microgrădina” zoologică organizată pentru câteva zile în centrul său. Nu mai este luminat colorat cu ghirlande de becuri cu lumină caldă, ci aşa cum e la modă acum, „discret” cu instalaţii cu lumină rece, aruncate din loc în loc. Deh, lumea evoluează, dar parcă mi-aş fi dorit să rămână un pic pe loc, măcar o dată să se bucure şi copiii mei de savoarea ei de odinioară.
Iluminatul de sărbătoare, poate impozant în zona Pietonalului Unirii, deşi nu diferă mai deloc de anii trecuţi, nu impresionează cu nimic. Şi asta ca să nu vorbim despre ceea ce se întâmplă în marile cartiere, Primăverii, Calea Naţională, Bucovina, Împărat Traian, Griviţa sau chiar Centrul Vechi, unde este ori foarte discret, ori lipseşte cu desăvârşire. Da, la acest capitol am ajuns să fim întrecuţi categoric de oraşe cu o putere financiară mult mai mică, precum: Gura Humorului, Fălticeni, sau Târgu Neamţ. De Suceava nici nu mai are rost să mai vorbim, pentru că ne surclasează de la o poştă.
Da, Crăciunul, ca de altfel întregile sărbători de iarnă, în Botoşani, tinde să devină tot mai anoste, să nu mai aibă nimic din savoarea anilor trecuţi şi asta atât din cauza vremii, care nu mai e ce-a fost odată, dar şi din cauza autorităţilor.
