Fără îndoială, putem cataloga 2018, anul care vine cu viteză, ca pe unul foarte complicat. Anul acesta se încheie la fel cum a început, cu asaltul pesedist asupra justiţiei. Aşa cum anticipam, au pregătit totul în preajma sărbătorilor şi au dat drumul la legi şi proiecte pe bandă rulantă, decizii care vor schimba fundamental parcursul României, începând chiar de la anul. Strada a obosit, cum era de aşteptat, dealtfel. Am văzut la un moment dat o pancartă a unei tinere pe care scria către pesedişti că în fiecare weekend din anul ăsta au ţinut-o prin pieţe. Nu poţi protesta continuu (vorbesc de alte oraşe din ţară, în Botoşani, după februarie, nu a mai ieşit nimeni în stradă). Numărul protestatarilor se micşorează continuu, iar pesediştii se bazează pe faptul că vor cădea mişcările de protest în desuet. Pentru că e simplu să protestezi împreună cu şase sute de mii de oameni. Când protestezi însă împreună cu doar alţi 20, îţi trebuie mult mai mult curaj, pentru că rişti să devii caraghios. Aşa se explică şi această stare mohorâtă, de depresie, a celor care văd şi ce se întâmplă şi au crezut că trebuie să facă ceva. Cu o opoziţie în vacanţă şi un preşedinte idem, nu prea mai sunt multe lucruri de făcut. Au reînceput discuţiile despre plecatul din ţară, cât şi intenţiile ferme de plecare sau chiar plecările. La puţinii care mai rămăseseră. Iar asta e grav, când oameni buni şi pregătiţi pleacă unde văd cu ochii. Mulţi din cei care i-au votat pe Dragnea şi infractorii care mutilează legile, pentru un ban în plus la leafă sau la pensie, îşi dau seama acum, prea târziu, de efectele perverse ale votului când le pleacă pe capete copii şi nepoţii în străinătate. De partea cealaltă, la televiziunile de serviciu, Dragnea explică în mod competent cum parlamentul abia acum are curaj să voteze ce vrea (aici are dreptate, până acum nu au îndrăznit să facă aşa nişte golănii). Iar alţi specialişti condamnaţi penal spun sus şi tare că armonizăm legislaţia cu cea europeană, deoarece în nici o ţară numai este, de exemplu, abuz în serviciu. În studiourile respective atmosfera e prietenoasă, nu e nimeni să le spună bandiţilor ălora că toate ţările europene au abuz şi neglijenţă în serviciu în legislaţie, iar prag pentru aşa ceva nu există sau, dacă este, e pe la zece mii de euro, nu două sute de mii, cum e propus la români. Să vă explic şi de ce suma asta, 200.000 de euro. Păi simplu, guvernul tocmai a mărit pragul prin care se pot acorda contracte fără licitaţie la, aţi ghicit, 200.000 de euro. Dar e probabil doar o coincidenţă, nu? Însă dincolo de jena pesediştilor, mulţi din ei ţinând secret apartenenţa la comisia Iordache (ca Doina Federovici, senator PSD de Botoşani) sau refuzând să comenteze de ce iniţiază legi care apără mita şi şpaga (cum e Costel Lupaşcu, deputat PSD de Botoşani), dincolo de toate astea, mi-a atras atenţia o ipoteză a unui prieten: dacă asta e ce vrem de fapt? Dacă aşa ne-am obişnuit, iar gândul că ar trebui să trăim corect ne dă ameţeli? Nu vă grăbiţi cu concluziile, amintiţi-vă reticenţa cu care a fost privit guvernul Cioloş, care promova meritocraţia şi transparenţa în toate domeniile. După care, românii au votat masiv un program de guvernare fantezist, propus de un partid condus de un condamnat penal. Poate ne-a intrat în sânge asta, să ne descurcăm cumva, printr-o reţea de prieteni sau pile (ce ar deveni inutilă într-o lume normală), să ne căciulim, să stăm în genunchi pe la ghişee cu funcţionari dispreţuitori (pentru că nici noi nu prea avem toate hârtiile în ordine), să fim trataţi ca animalele prin spitale până nu sărim cu o şpagă, acolo. Care şpagă să rezolve mai toate problemele mici şi mari ale vieţii cotidiene, în timp ce românul stă la crâşmă, bea cafea şi înjură guvernul, vorba lui Mircea Dinescu. În situaţia dată, e normal ca rezistenţa la schimbare să fie uriaşă. Şi dacă punem problema pragmatic, nici nu va veni vreo schimbare, atâta vreme cât guvernanţii vor plăti salarii şi pensii, pentru cei cărora le-au mărit. Cu acestă manevră şi-au asigurat un electorat fidel, pentru care restul mişcărilor pesediste sunt neimportante, important e că au bani, deşi la ce scumpiri au apărut sau or să apară, mulţi îşi vor înghiţi bucuria. Aşa că semne bune anul are. Dar nu pentru noi.