După 28 de ani, parchetul militar ne spune ce ştiam cu toţii, că în decembrie ‘89, o gaşcă de comunişti au vrut să îl îndepărteze pe Ceauşescu şi să construiască un comunism de tip românesc. Tot felul de nechemaţi au sărit să râdă de cei care au ieşit în stradă. Dincolo de lipsă de respect e vorba de prostie aici, multă prostie. Revoluţia din 1989 a început la Timişoara, cu o revoltă populară. Pe 18 decembrie 1989, studenţii care protestau la Timişoara au avut de înfruntat gloanţele. Nu au avut unde fugi şi au murit. Morţii au fost apoi furaţi din morgă de securişti, incineraţi, iar cenuşa lor aruncată într-un şanţ, lângă Popeşti-Leordeni. Timişorenii nu au renunţat, ci au ieşit şi mai mulţi în stradă, ajungând să fie locuitorii primului oraş liber de comunism din România. Cei care au tras în mulţime nu au fost niciodată descoperiţi de organele de anchetă. I-a descoperit un istoric, în actele armurierului, care avea un opis cu cine a luat arme de la magazie în acele zile şi câte gloanţe. Aproape toţi cei care au tras în timişoreni au fost apoi angajaţi în poliţie sau SRI, după care şi-au trăit (sau îşi trăiesc încă) vieţi liniştite. A urmat apoi Bucureştiul, mitingul de sprijin pentru Ceauşescu, care s-a transformat în mişcare de protest. Noi vedem la televizor imaginile de după 21 decembrie, cu mari mulţimi de oameni pe stradă. Nu prea a fost aşa la început. La început, şi la Timişoara şi la Bucureşti au fost câteva sute de oameni. Cu un curaj nebun, au luptat cu mâinile goale cu securiştii înarmaţi. E o impietate să spui că cei care au murit, cei care au rezistat acolo strigând „vom muri şi vom fi liberi” au făcut-o degeaba. Dacă nu ar fi fost ei, Ceauşescu murea de moarte bună, mult mai târziu. Comuniştii din rândul doi, care îl vroiau mort pe dictatorul ăla imbecil şi semianalfabet, curajoşi cum îi ştim, au stat pitiţi la dos şi au aşteptat să vadă ce se întâmplă. Abia după ce oamenii l-au fugărit pe Ceauşescu a apărut şi „cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă”, Ion Iliescu însoţit de gaşca lui. Însă istoria stă în detalii. Pentru cei care nu mai ţin minte (sau nu ştiu) trebuie amintite cuvintele lui Iliescu la apariţia în studiourile televiziunii române. Cum că Ceauşescu a „întinat nobilele idealuri ale comunismului”. Da, asta ne pregăteau, un soi de comunism cu faţă umană cică, adică mâncare, carne şi unt în vitrine, asta era ideea. Noroc de oamenii care erau în studioul ăla, Dinescu şi Ion Caramitru, printre alţii, care au început să strige „ia mai lasă-ne cu comunismul tău”. Şi aşa au înghiţit, Iliescu şi gaşca lui, democraţia. Cu noduri. Da, în România s-a murit pe stradă pentru libertate. În nici o ţară fostă comunistă nu s-a mai întâmplat aşa ceva. Ce ar fi trebuit să ştim deja e cine a tras şi, mai ales, de ce au mai murit oameni după fuga lui Ceauşescu. Însă nu trebuie să-i uităm pe cei care şi-au dat viaţa pentru libertatea noastră de astăzi. Pentru cei care nu ştiu, să îşi întrebe părinţii sau bunicii ce fel de ţară era România lui Ceauşescu. Şi ce curaj îţi trebuia să ieşi în stradă împotriva sistemului. Iar acum, după 28 de ani de la acele incredibile acte de bravură, în cea mai tristă iarnă de după ‘89, suntem în situaţia în care preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedinte al partidului care a câştigat alegerile este un condamnat penal, cercetat încă în două dosare. Preşedintele Senatului, al doilea om în stat, e un habarnist cercetat pentru mărturie mincinoasă. Parlamentari condamnaţi sau cercetaţi pentru diverse, nu doar corupţie, votează sau fac proiecte de legi pentru oprirea luptei anticorupţie. Ori îşi fac legi pentru propriile interese meschine. Au alături de ei o liotă de politicieni cu probleme penale plus, foarte important, un număr destul de mare de români care nu pricep ce li se întâmplă. Sau nu îi interesează. Cu siguranţă, mulţi dintre dumneavostră aţi ieşit în stradă atunci, măcar după 22 decembrie, ca să sărbătoriţi. Ca să vă luaţi „raţia de libertate”, cum spuneam atunci. Ar trebui „să facem totul”, cum spuneau comuniştii, pentru a ne păstra această libertate. Integral, nu raţionalizată. Nicolae Steihardt spune că „Libertatea nu o poate garanta, până la urmă, nici o lege, nici o constituţie, nici o curte de justiţie (…) Care e chezaşul sigur? Numai unul: curajul fizic al indivizilor.” Măcar în aceste zile de decembrie ar trebuie să îi dăm dreptate. Şi să luăm aminte.
Apreciază calitatea articolului
Se încarcă...