Așa cum în preziua decernării premiilor Oscar s-a găsit cineva să ofere și prea puțin râvnitul trofeu „Zmeura de Aur”, cred că e cazul ca societatea civilă din România să pună bazele unei gale a ipocriților națiunii. Așa, să le mai bată obrazul celor care s-au strecurat la butoane și, după ce că au adus țara unde au adus-o, acum mai au nesimțirea să ne ceară solidaritate, ba chiar să ne bată ei obrazul. Să vezi atunci „înghesuială” la trofeul „Obrazul de talpă de bocanc”. Dar, chiar și într-o societate dominată de nesimțiți cu pretenții cum e cea de pe meleagurile unde Bucur își păștea oile, există vârfuri care s-ar detașa fără probleme în competiția nesimțiților. Iar între aceștia Pop Liviu Marian s-ar număra printre cei capabili să monopolizeze deloc râvnitul podium.
Astfel, acum vreo câteva zile, pe Pop Liviu Marian, cunoscut mai ales ca ministrul PLM – o chestie cu bătaie mai lungă decât inițialele numelui și prenumelor din dotare – a găsit că e cazul să deplângă soarta elevilor care au dat bacalaureatul anul acesta. Prima generație care a intrat în clasa pregătitoare și, vreme de treisprezece ani, n-a avut manuale în nici măcar una dintre primele zile de școală, care a avut parte de o școlarizare bazată mai ales pe improvizații și multe altele. Vai, bieții copii, vai, sărmanul nostru viitor. Să ne mirăm că un elev din patru nu s-a prezentat la examenul maturității. „Aceasta nu este vina lor. Este vina celor care nu au fost capabili să pună în aplicare propria lege, să asigure continuitatea reformei și să ofere predictibilitate” de la PLM citire.
Lacrimogen mesaj, cum să nu… Frumos scris, doar că nu de cine trebuie. E adevărat, copiii care au intrat acum treisprezece ani în clasa pregătitoare au avut parte de multe belele, lipsa manualelor în primele luni de școală fiind, poate, cea mai cunoscută. Dacă în primul an manualele întârziate au fost cumva de înțeles, pentru anii ce au urmat nu e admisibilă nicio scuză. O școlarizare bazată pe improvizații, cum bine spune PLM, doar că…
Doar că, atunci când vine vorba de căutat vinovați, Pop Liviu Marian – să-l mai identific și astfel – ar trebui să se uite în oglindă. Pentru că de ani buni PLM se învârte în cercuri care puteau schimba în bine învățământul românesc. Încă din ianuarie 2004 PLM a devenit președinte al Sindicatului Liber din Învățământ din Maramureș, iar în decembrie 2007 a fost ales secretar general al Federației Sindicatelor Libere din Învățământ. Sătul de lupta sindicală, în 2012 a fost numit ministru delegat pentru Dialogul Social – un soi de sinecură cu nume pretențios, și a fost ministru interimar la Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului în anul în care clasa pregătitoare a făcut pasul de la teorie la practică.
În toamna aceluiași an a intrat în Senat, apoi s-a întors la Dialog Social. Chiar dacă la alegerile din 2016 n-a mai prins mandatul, a intrat în Senat după ce Sorina Pintea i-a făcut loc, renunțând la mandat pentru ceea ce, la momentul respectiv, părea o afacere mai bună. Acum, când a primit facultate cu executare, bănuiesc că regretă acel moment de rătăcire când a dat vrabia cu imunitate pentru cioara cu parai din par. Până să preia mandatul Sorinei Pintea, PLM a fost secretar de stat la Ministerul Educației, iar din 2018 este președintele Comisiei pentru învățământ, știință, tineret și sport de la Senat.
O carieră impresionantă, în care putea să facă multe pentru ca mesajul lacrimogen din 11 iunie să nu existe, dar uite că n-a făcut nimic. De PLM au depins multe, dar individul a preferat să-și vadă de-ale lui și acum, când copiii de care și-a bătut joc au terminat școala, a găsit că e cazul să le plângă de milă, în loc să facă bilanțul propriei sale neimplicări. Pentru că PLM s-a aflat exact acolo unde se poate face ceva; nu a fost un pălmaș de la catedră care încearcă să-i ghideze pe copii prin hățișul fără noimă ce a ajuns învățământul românesc datorită tocmai unora ca PLM. Omul putea să facă parte din soluție, însă a preferat să fie generator de probleme. Când cei care au condus cu nepăsare își varsă acum lacrimile, nu fac decât să confirme că adevărata reformă a fost sacrificată pe altarul propriei comodități.
