Săptămâna care se încheie lasă în urmă o atmosferă bipolară: pe de-o parte, cifre care strigă „corecție”; pe de altă parte, promisiuni politice și manevre juridice care amână orice rezolvare reală. Politicienii noștri sunt extrem de pricepuți în a fabrica tot felul de crize administrativ-financiare pe care le transformă apoi în teatru de imagine pentru ei înșiși. Realitatea macro rămâne însă neiertătoare: comunicatele EUROSTAT nu mint iar populația resimte efectele.
Politicile fiscale asumate anul acesta sunt și insuficiente și prost calibrate. Rezultatul se vede în costul crescut al serviciului datoriei publice, în dobânzi mai mari și în presiunea continuă asupra salariilor și pensiilor. Practic, statul român a ajuns să se împrumute doar pentru a le plăti. Sectorul privat simte, la rândul său, povara: creșterea dobânzilor restrânge investițiile, îngreunează accesul la credit și afectează lichiditatea companiilor, în timp ce consumatorii se confruntă cu prețuri în creștere și putere de cumpărare redusă.
În această situație, Banca Națională a ales să evite o devalorizare bruscă prin singurul instrument forte de care dispune: dobânda cheie, menținută la pragul enorm de 6,5%. Scopul este să evite o devalorizare iminentă. În schimb, încearcă cu disperare să mențină o inflație controlată, chiar dacă este prea mare și ea, care funcționează ca un impozit tăcut asupra tuturor și ca metodă indirectă de ajustare a deficitului. Acum, inflația a devenit politică de stat, însă stabilitatea aparentă a leului doar ascunde presiunile reale asupra economiei.
Pe plan politic, guvernul încearcă să transforme reformele fiscale și cosmetizările bugetare în semne de responsabilitate. Evident, nu reușește. Iar CCR amână din nou decizii cruciale privind pensiile speciale și plafonările salariale, ceea ce subminează credibilitatea reformelor și prelungește incertitudinea pentru investitori și piața muncii. În acest timp, partidele politice jonglează cu imaginea publică, construind spectacole simbolice de disciplină fiscală, în timp ce economia reală se zbate în dezechilibre structurale grave.
Risipa bugetară este și acum imposibil de controlat. Doar un exemplu este dezvăluirea recentă despre instituțiile de stat care plătesc chirii enorme unor interpuși bine relaționați în mediile politice. Scade, exact pe dos față de ce declară oficialii, transparența în administrație – vezi secretizarea declarațiilor de avere ale funcționarilor care nu mai sunt accesibile publicului.
În plus, tensiunile externe își exercită puternic influența asupra noastră – avem recentele scandaluri „Salrom”, „Lukoil-Petrotel” sau al liceelor cu predare în limba română din Ucraina – care au ținut capul de afiș săptămâna trecută. Cazuri în care nu este vorba doar despre presiunile intense din exterior ci despre reacțiile noastre, foarte slabe și defazate, mereu tardive. Ceea ce prăbușește ce mai era de dărâmat din încrederea populară în instituțiile statului. Toate acestea definesc un stat slab, care cere disciplină cetățenilor dar practică o debandadă instituțională; o țară care vorbește despre stabilitate, dar stă pe o rețea de complicități și neglijențe.
Privind ansamblul, România se află într-o stază economică mascată de butaforia unui nesfârșit teatru politic. Inflația acționează ca amortizor și cursul leului ca decor și este foarte probabil ca unul dintre ele să cedeze: ori se duce inflația la cer, ori BNR devalorizează leul. Este un test de responsabilitate: se pot lua măsuri nepopulare dar tehnic corecte sau se poate continua cu amânări și abureli politice care transferă costul pe umerii cetățenilor. Din ceea ce vedem, nu sunt semne de redresare, continuăm să decorăm criza profundă cu verbiaj politic, în timp ce factura rămâne aceeași și tot noi o plătim. Până când nu o să mai avem din ce, adică foarte curând.
