O nouă parola a fost trimisă către email-ul tău.

Singurul aspect ce nu pare supus preocupării pentru estetică a germanilor e propria lor înfăţişare care e, comparativ cu aspectul oamenilor de la noi, sau din alte ţări europene, cel mai adesea simplă, ştearsă, femeile nu se machiază, nu se coafează, nu se îmbracă cu lucruri elegante, croite frumos, asortate, adică aşa cum e regula pe la noi unde oamenii de categorie bună, mai ales femeile, nu ies din casă nearanjaţi. Ai spune că pe femeile acestor locuri nu le interesează cum arată, ci doar cum se simt, cum se pot mişca şi mai ales, cât de comod le este să lucreze, să se mişte în  orice activitate. Aspectul general al acestei colectivităţi exprimă parcă un dispreţ total, nu ostentativ, ci natural al obiectului numit oglindă.
Şi totuşi sunt împrejurări în care ţinuta acestor persoane se schimbă în mod substaţial, şi anume atunci când merg la spectacole, la operă, la sau concerte, indiferent unde au loc acestea, în sălile respectivelor insituţii sau, de pildă, pe vapoarele de croazieră. O, atunci e un adevărat spectacol să priveşti ceremonia defilării publicului către locul destinat reprezentaţiei artistice: deşi nu devin mai spectaculoase din punct de vedere estetic, doamnele arborează haine elegante pe care nu trebuie să se afişeze preţul căci respiră singure aerul de lucruri foarte scumpe de mare calitate pe care sclipeşte câte o broşă decentă dar foarte distinsă şi realizată din pietre preţioase purtate de vreo bunică de odinioară. Ceea ce se exprimă prin toată această schimbare de ţinută este preţuirea pe care aceste  persoane, – desigur nu toată lumea – o acordă prestaţiei artistice, muncii şi talentului acelor oameni aleşi care produc frumosul artistic în beneficiul spectatorilor. Această valorizare respectuasă a artei şi culturii se reflectă desigur şi în preţul biletului pe care ei sunt dispuşi să-l plătească la intrarea în sală – sau pe vapor – spre a beneficia de roadele talentului şi muncii artistice pe care le aplaudă îndelung.
Dar în viaţa cotidiană regula este îmbrăcămintea simplă, comodă, sportivă, adecvată, de pildă, mersului pe bicicletă care este general utilizată cu mare folos personal, sănătos şi economic financiar. Pe când la noi pe biciclete merg mai ales meseriaşii care au de cărat scări şi găleţi cu var şi bidinele cu care nu pot circula în autobuze sau tramvaie, aici bicicleta este un mijloc de locomoţie atât de răspândit încât mai toate şoselele au o bandă special trasată pentru biciclişti unde nu au voie să circule nici măcar pietonii şi, în orice caz, bicicliştii au prioritate absolută în orice situaţie, ei fiind răsfăţaţii drumului public. Dacă, doamne fereşte, un pieton greşeşte banda şi circulă pe cea a  bicicliştilor şi e lovit de unul dintre aceştia, el e vinovatul şi suportă, la analiza cazului, toate consecinţele neatenţiei sale, başca durerea loviturii fizice. Ciudate mentalităţi!
Dar spectacolul celor care circulă pe biciclete oferă o adevărată imagine cu semnificaţie de anchetă socială. Primul lucru observabil este acela că pe biciclete circulă persoane de toate vârstele, de la copii abia ridicaţi din cărucior până la bătrâni pe care nu i-ai bănui de o asemenea mobilitate. De adulţii vârstelor active nici nu mai vorbesc, ei sunt atât de acomodaţi la circulaţia ciclistă încât conduc cu o îndemânare de prestigitatori având pe ghidon, la spate sau în ataş greutăţi, cumpărături etc., dar îşi păstrează siguranţa, strecurându rapid şi fără nici o ezitare în orice aglomeraţie, oricât de complicată. Nu o dată la bicicletele lor sunt anexate ataşuri în care sunt transportaţi copii mici, adică dintre cei ce nu au încă vârsta şi dexteritatea de-a circula ei singuri pe roţi. Iar această dexteritate pare că este ereditară copiilor, precum le este mersul cailor sau elefanţilor de cum ies la lumina vieţii. Căci ei se pot menţine pe asemenea vehicule de cum coboară din ataş, mergând, pentru început, pe un fel de trotinete acţionate prin impuls dar care le crează reflexul ciclistic pe care ştiu să-l acţioneze foarte curând. De aceea nu este un spectacol rar să priveşti câte un convoi familial – precum un convoi de gâşte – pe care care îl conduce tatăl, urmat de mamă şi de copii tot mai mici pe biciclete aşişderea.
La fel se întâmplă cu  bătrânii care sunt, de regulă, foarte supli, chiar slabi, şi sunt în stare să conducă ghidonul bicicletei cu toată siguranţa. Iar atunci când nu circulă pe biciclete, vezi mulţi asemenea bătrâni circulând “zu Fuß”, adică per pedes ca pe schiuri, sprijinindu-se pe niste beţe înalte ca acelea folosite la sportul hibernal şi, mai ales, cu mişcări asemănătoare acelui sport, ceea ce le permite să parcurgă distanţe considerabile fără să obosească. Ei respectă, desigur, cu toţii regulile, aşa cum se petrece în tot spaţiul german unde regula, orice fel de regulă, este suverană. Mă refer acum, de pildă, la regula care prevede ca orice bicicletă să aibă o sursă foarte vizibilă de iluminat pe timpul nopţii, în cazul contrar sau în cazul pedalării în stare de ebrietate, sancţiunea mergând până la afectarea statutului…de conducător auto.
Toate aceste se petrec desigur din necesitatea economisirii personale de combustibil, a mobilităţii şi comodităţii sporite, dar şi dintr-o conştiinţă profundă, poate nici măcar percepută, de-a participa la interesul general prin reducerea consumului de combustibil şi de păstrare a sănătăţii mediului.
(Va urma)

 

Lucia OLARU NENATI
scriitor

se încarcă...
EVALUAȚI ARTICOLUL -
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Se încarcă...