O nouă parola a fost trimisă către email-ul tău.

 

 

Virgil COSMA

jurnalist

 

Un act de curaj extrem? Să-ţi iei soarta în propriile mâini, ca şi cum până atunci nu ai fi avut-o, şi să plonjezi în necunoscut, în baza unor promisiuni de cele mai multe ori mincinoase. Sau un act de laşitate? De abandon total în lupta interminabilă cu autorităţile româneşti, în care reuşitele individuale sunt palide şi mai mereu efemere, întrucât la noi nimeni nu a reuşit vreodată să înfrângă „sistemul”. Între aceste două extreme poate fi situată diaspora românească, o lume aidoma celei de acasă şi totuşi aparte, care creşte pe an ce trece. Numai sub cabinetul Grindeanu, adică în ultimele şapte luni, a mai plecat populaţia unei capitale de judeţ, adică mai mult de 140.000 oameni.

Câţi sunt? Nimeni nu ştie, INS-ul nostru dă de fiecare dată cu oiştea-n gard, nereuşind să stabilească nici măcar câţi suntem în interiorul graniţelor, cu atât mai puţin în afara lor. Ambasadele şi consulatele României sunt neputincioase, ele îi înregistrează doar pe cei cu vize de domiciliu şi contracte de muncă. Informatorii serviciilor secrete sunt acolo doar ca să-şi chivernisească afacerile personale sau, în cel mai bun caz, ca să testeze „starea de spirit” în preajma evenimentelor electorale. Agitatorii şi cei trimişi din ţară ca să influenţeze deciziile electorale ale expatriaţilor români nu sunt nici ei mai buni, fac ce fac şi informatorii – afaceri şi trafic de influenţă, cel mai adesea cu sprijin de „acasă”.

Românii plecaţi la muncă în străinătate au trimis în ţară circa 3,15 miliarde de euro în 2016, în creştere cu 13,2% faţă de anul anterior, reiese din datele comunicate de BNR. Suma este comparabilă cu cele patru miliarde de euro, cât reprezintă investiţiile străine directe atrase de România anul trecut. În cinci din ultimii zece ani, valoarea remiterilor a depăşit-o pe cea a investiţiilor făcute de multinaţionale. Mai mult, din 2006 până în 2015, românii din străinătate au trimis acasă 52 de miliarde de euro, în timp ce investiţiile străine în aceeaşi perioadă a fost de 41 miliarde euro. Dacă la aceste sume colosale adăugăm şi investiţiile lor directe în afaceri deschise acasă, rezultă că fără contribuţia lor România s-ar fi prăbuşit demult într-un haos financiar şi economic imposibil de surmontat cu mijloace interne.

Am stat în ultimele trei săptămâni printre ei, mai ales în Italia şi Spania, unde sunt cei mai mulţi. Am găsit aceleaşi rânduieli ca în ţară, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat în modul lor de viaţă, în relaţiile dintre ei sau în cele dintre ei şi societatea care îi găzduieşte. Acelaşi amestec ciudat de  pizmă, bârfă şi concurenţă, covârşit arareori de accese de întrajutorare, dar numai în cazurile de forţă majoră. Cam la fel cum s-a întâmplat acum 40-50 ani, când comuniştii au „importat” sute de mii de ţărani la oraş ca să populeze noua industrie socialistă. Oamenii s-au mutat în puzderia de blocuri construite în marginile oraşelor păstrând, în cea mai mare parte, obiceiurile, relaţiile şi comportamentul din satul de baştină. Aşa şi cu românii noştri de afară.

I-am întrebat dacă ar presta în ţară muncile pe care le fac în ţara de adopţie, având în vedere că – mai ales în ultimii ani – veniturile au ajuns să fie comparabile dacă scazi costul chiriei, iar alimentele costă, cu mici diferenţe, cam la fel. Răspunsul a fost: categoric, nu! Ruşine (mai ales pentru femeile care fac menaj sau lucrează ca îngrijitoare), lipsa de perspectivă în România, interacţiunea catastrofală cu autorităţile româneşti, infrastructura jalnică? Nu ştiu, nimeni nu mi-a oferit un răspuns concret, argumentat până la capăt, ci doar atât: „nu mă întorc nici dacă aici mor de foame; poate la pensie, dar până atunci mai este”. Între timp, ţin în ţară apartamente goale, renovate la ultimul strigăt al modei, unii chiar vile făloase, aeriste din când în când de unicul părinte rămas în viaţă sau de vreo rudenie mai nevolnică. De ce? Din ambiţia de a arăta celor rămaşi acasă că „s-au realizat”? Nu am primit răspunsuri acceptabile nici la această întrebare.

Socoteala însă nu stă numai în bani. Ci şi în tragedii umane fără precedent în istoria ţării. Literatura şi cinematografia mondială ar trebui să pălească ruşinate dacă am avea scriitorii şi cineaştii capabili să sintetizeze în cuvinte şi imagini ce a însemnat acest exod. Fiindcă cei mai mulţi mi-au spus că se sacrifică pentru copii, chiar dacă asta pare mai degrabă o scuză, atâta vreme cât realitatea arată un pic altceva. Cei născuţi acolo au o şansă, este adevărat, deşi în şcoli sunt priviţi de cele mai multe ori ca paria, cu excepţia cazurilor în care iau premii sau uimesc prin inteligenţă. Dar ei nu mai sunt români, abia îngaimă jenaţi câteva expresii româneşti stâlcite. Cei rămaşi acasă, fie la bunici fie la părintele părăsit, trăiesc drame pe care societatea românească le va deconta cu siguranţă peste 10-20 ani, când va trebui să integreze zecii de mii de adulţi cu grave probleme psihice şi cu insurmontabile deficite emoţionale.

Privind optimist, nu este chiar aşa o tragedie. La începutul secolului trecut, în SUA trăiau mai mulţi sicilieni decât în cizmă, iar în anii 70 în New York trăiau mai mulţi irlandezi decât în insula natală. Asta nu a făcut ca cele două naţii să piară, dimpotrivă. Problema noastră este dacă vom şti să instituţionalizăm relaţiile cu miile de comunităţi din afară, fiindcă experienţa de până acum arată la fel ca răspunsurile lor cu privire la o eventuală revenire: categoric, nu!

 

se încarcă...
EVALUAȚI ARTICOLUL -
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Se încarcă...