Campionii paradoxului

0

Până pe data de 25 iulie, absolvenţii de liceu din promoţia ce tocmai a luat bacul într-un procent sfidător de ridicat au dreptul – şi în unele situaţii obligaţia – de a se înregistra ca persoane aflate în căutarea unui loc de muncă; etapă preliminară pentru obţinerea indemnizaţiei de şomaj. Aşa, pur şi simplu, au dreptul să se înregistreze ca şomeri încă înainte de a începe să caute efectiv un loc de muncă. Niciun sprijin, niciun stimul pentru ca proaspătul absolvent să dorească să intre în câmpul muncii. Şomaj dacă se poate; mă şi mir că li se cere să se mai înregistreze ca şi persoane în căutarea unui loc de muncă. Sună mai ispititor să fii şomer decât să munceşti.

Pe de altă parte există voci care spun că în România ar trebui ridicată vârsta de pensionare. Asta în condiţiile în care se înregistrează un evident deficit de forţă de muncă şi populaţia are parte de o îmbătrânire accelerată. Ionuţ Simion, Country Managing Partner, PwC România – o companie de consultanţă în domeniu – cere autorităţilor să fie ceva mai inventive atunci când vine vorba de politici sociale şi economice care să vină în întâmpinarea nevoilor muncitorilor vârstnici.

Paradoxal, dar parcă nu ar mai trebui să ne mire. Nu e România ţara eternului paradox? În tot mai multe sectoare economice se resimte lipsa resursei umane; chiar şi în acele domenii în care nu e nevoie de vreo calificare specială. Asta nu ne împiedică să avem un procent catastrofal din populaţie abonat la ajutoare sociale. Şomajul e şi el în floare şi dacă din când în când autorităţile anunţă cu nejustificată mândrie că s-a redus rata şomajului, acest fapt nu se datorează politicilor economice şi sociale, ci fenomenul se petrece pentru că unora dintre şomeri le-a expirat perioada cât se puteau intitula astfel.

Nu-i bai, cine nu are chef de muncă se reorientează. Intră în programul de asistenţă socială şi o ţine aşa până la adânci bătrâneţi. Munca e pentru alţii, eventual pentru cei care au muncit o viaţă şi deja sunt obişnuiţi. Unii sunt chiar dependenţi de muncă, aşa că de ce să nu se profite de ei?

Se plâng întreprinzătorii că nu au pe cine angaja, dar potenţialii angajaţi se zbat să îngroaşe rândurile asistaţilor social. Unii recunosc că ar munci, dar au nişte pretenţii salariale de-a dreptul exagerate, trecând nonşalant peste faptul că nu se pricep la prea multe. Nici măcar la nivel teoretic, ca să nu mai vorbim de practică.

Aşa că e mai comod să te înscrii în sistemul de asistenţă socială. Mai întâi ca şomer, apoi ca fost şomer şi tot aşa până la asistat cu drepturi depline. Ba guvernanţii s-au gândit că nu ar fi rău să existe şi o pensie minimă garantată. Adică o pensie pe care să o încaseze şi cei care nu au muncit o zi în viaţa lor. O pensie pentru asistaţii sociali care n-au făcut nimic altceva decât să aştepte mila statului. Calul de dar ce nu se caută la dinţi, dar care vine la sigur.

E drept că un loc de muncă bun sau măcar convenabil este dificil de găsit şi absolvenţii de liceu trebuie ajutaţi cumva să intre în câmpul muncii. Şi la acest capitol autorităţile sunt cam pe lângă. Ceva activităţi de consiliere lipsite de sevă, niscaiva burse de locuri de muncă şi gata! Şi-au făcut treaba. Absolventul trebuie să-şi caute singur loc de muncă. Dacă e interesat să muncească îşi găseşte. Cel mai adesea dincolo de graniţă. Dacă nu… Asistenţă socială să fie…

Şi începe cu şomajul. Dacă e şmecher o ţine aşa până la promisa pensie minimă garantată şi dincolo de ea.

Vina pentru situaţia creată aparţine în mare parte autorităţilor. De acolo ar trebui să vină măsurile concrete menite să echilibreze piaţa muncii, să-i ajute pe cei care vor să lucreze şi să-i oblige să muncească pe cei care au descoperit avantajele vieţii de asistat. Lipsa politicilor concrete, care să taie în carne vie, a dus la apariţia unui fenomen păgubos şi paradoxal. Pe de o parte asistaţi social care îşi încep cariera imediat ce au părăsit băncile şcolii, pe de altă parte voci care cer creşterea vârstei de pensionare. Până unde? Până acolo unde pensia o să devină ajutor de înmormântare. Şi uite-aşa autorităţile vor mai rezolva o problemă spinoasă. Cea a sistemului public de pensii. Care şchioapătă cu ambele picioare. Dar deocamdată e mai comod să te gândeşti la ridicarea vârstei de pensionare decât la integrarea tuturor celor buni de muncă în piaţa muncii. Aşa se naşte paradoxul. Şi dacă nu putem fi buni la ceva anume, măcar paradoxali să fim.

+0 -0
se încarcă...