O nouă parola a fost trimisă către email-ul tău.

Virgil COSMA

jurnalist

 

Ceea ce nu am fost în stare să înţelegem, în aproape 30 ani de la Revoluţie – adică vârsta unei generaţii – este că democraţia fără prosperitate nu înseamnă nimic. Democraţia este cadrul în care omul are libertatea de a decide asupra vieţii lui şi a comunităţii în care trăieşte. Deciziile acestea şi exercitarea libertăţii fără presiuni exterioare propriei conştiinţe pot fi luate obiectiv doar în condiţiile unei minime independenţe materiale. Un om a cărui singură preocupare este aceea de a supravieţui de la o lună la alta nu are posibilitatea de-a cugeta la sensul vieţii sale şi al comunităţii din care face parte, cu atât mai puţin la exigenţele pe care societatea le are faţă de el. Dacă adăpostul şi hrana sunt singurele sale orizonturi, atunci omul nu are libertatea de a se raporta la mai mult şi nici nu va ezita să încalce normele sociale dacă supravieţuirea îi este periclitată.

Aici ne găsim acum, în această situaţie. Derapajul puternic dinspre modelul societăţii occidentale, în numele cărui model tot românul şi-a dorit aprig aderarea la NATO şi UE, înspre modelul mimetic latino-american (câteva mii de super bogaţi care manipulează câteva milioane de săraci, pseudo-parlamentarism, organe represive puternice şi corupţie generalizată) a produs un clivaj aproape ireversibil în societatea românească. Început în 1990, de către cabinetele Roman I şi II, şi continuat cu firave excepţii până în zilele noastre, acest derapaj – bine mascat de mimarea regulilor care conduc societăţile puternic dezvoltate – ne-a făcut să batem pasul pe loc. Regres economic urmat de creşteri nesănătoase, susceptibile oricând de prăbuşiri dramatice (abia în 2006 am reuşit să depăşim PIB-ul comunist, şi atunci datorită conjuncturii externe), prăpastie de comunicare între păturile sociale dusă până la ură, bine şi intenţionat întreţinută de la vârful comenzii politice. Toate astea s-au întâmplat pe fondul unei lipse de programe naţionale unanim asumate, care să genereze coeziune în numele unui ideal comun. În final, speranţele au fost distruse pentru câteva generaţii şi consecinţa a fost depopularea ţării mai masiv decât dacă teritoriul ei ar fi fost teatru de război.

Ca în anii în care Iliescu a impus cu forţa revenirea masivă a foştilor nomenclaturişti din partid şi din structurile de forţă în administraţia şi economia post-revoluţionară, prin represiuni, arestări şi contra-manifestaţii, urmaşii săi, incapabili şi inabili în a găsi metode noi, au coborât vechile arme din pod, gata să strivească bruma de societate civilă închegată în toţi aceşti ani. După 27 ani, din nou se urăsc privaţii cu bugetarii, civilii cu purtătorii de uniforme, părinţii cu propriii copii, fraţii între ei, corpurile profesionale între ele, cei rămaşi acasă cu diaspora, săracii cu bogaţii şi comunităţile cu propriile administraţii – adică tocmai cu oamenii pe care i-au ales. Câtă ipocrizie, minciună şi intenţie vădită de dezbinare poate să cuprindă – la câteva zile după aşa zisa sărbătoare a unirii naţionale – pregătirea unor contra-manifestaţii ale căror scopuri şi sloganuri sunt de neînţeles inclusiv pentru cei care sunt chemaţi să le strige pe străzi? Ce vor striga? Jos UE, jos NATO, jos SUA şi trăiască hoţii?

Este în afara oricărui dubiu că o mare parte dintre prevederile programului PSD sunt atât de aşteptate şi binevenite încât orice culoare ar fi avut câştigătorii alegerilor din 2016 ar fi fost obligaţi să le aibă în vedere şi să le aplice. Creşterea veniturilor (dar fără inflaţia care le va anula), relaxarea fiscală (dar fără mizerabila compensare inclusă în mutarea dărilor către angajat), reforma unei Justiţii evident ineficientă şi încă nedreaptă, ba uneori abuzivă (dar fără scopul făţiş de a salva protipendada roşie de la judecată), recalcularea pensiilor (dar fără avantaje groteşti pentru cei care au servit puterea politică), investiţii publice (dar nu de şase ori mai mari în judeţul şefului) şi tot aşa, lista ar putea să continue cu toate punctele din program, doar că în urma fiecăruia se cere neapărat câte o paranteză ca cele de mai sus. Tocmai aceste paranteze produc clivajul despre care scriam mai sus. Este intolerabil să auzi vorbind despre lege şi respectarea ei indivizi condamnaţi deja, adică infractori dovediţi, despre reguli economice care îţi afectează iremediabil ratele, situaţia familiei şi în cele din urmă întreaga viaţă, debitate de indivizi care au cumulat averi demne de baronii drogurilor lucrând exclusiv la stat, despre sănătate şi învăţământ – enunţate de indivizi care au furat viitorul competitorilor, însuşindu-şi diplome năclăite în universităţile bidon care au umplut ţara tocmai prin înlesnirile acordate de ei.

Românii sunt, în mare parte, docili din punct de vedere social. Preferă să facă aşa cum ştiu din bătrâni, chiar dacă dau ascultător din cap, părând că aprobă orice nouă regulă inventată de stăpânirea vremelnică. Implementarea noilor reguli, de tip UE, asumată cu entuziasm de generaţiile tinere, lasă indiferentă majoritatea populaţiei, care-şi vede netulburată de ale ei – casă, serviciu, copii – mai mormăind, mai înjurând şi cam atât. Aşadar, nu guvernarea constituie o problemă în România, ci oamenii care o ilustrează, cu atât mai mult cu cât libertatea de mişcare a oricărei guvernări europene este limitată de prevederile comunitare, asumate de bunăvoie de către fiecare membru. Iar aceştia care conduc acum trebuie să plece. Pe plan internaţional ne-au făcut de râs, pe plan intern au produs cea mai mare dezbinare de la Iliescu încoace. Cine o să-i înlocuiască nu ştiu, în PSD tocmai se dă lupta pentru putere. Va fi în stare coaliţia majoritară să scoată în prim plan oameni fără pată? Nu cred.

 

se încarcă...
EVALUAȚI ARTICOLUL -
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Se încarcă...