S-a întâmplat frecvent în istorie ca un popor să fie luat prizonier de propriul conducător. Şi generaţia mea a trăit această experienţă pe vremea dictaturii comuniste, când un singur personaj hotăra totul pentru toţi. Dar, de când cu democraţia, am crezut cu tărie că asemenea ticăloşie pur şi simplu nu va mai fi posibilă. Însă a fost. Băsescu a testat primul, pe faţă, rezistenţa poporului nostru şi a constatat că, indiferent cât a forţat limitele, încă se mai puteau întinde. În mod firesc, de la el a preluat Dragnea ştiinţa şi tupeul de a face tot ce vrea. Constat astfel cu uimire că, faţă de cei doi, cu toată mintea lui de ţăran fără carte, Ceauşescu a fost de fapt un soi de patriot care a industrializat ţara şi a introdus agricultura modernă. Comunistoizii de acum seamănă cu numeroşii comunişti din Epoca de Aur, dar sunt mult mai răi şi mai rapace. Diferenţa este că în democraţia originală românească nemulţumirile pot fi spuse în gura mare fără primejdia de a fi luat de Securitate, bătut, acuzat şi condamnat. Dar şi fără pericolul ca toţi cei aflaţi vremelnic la putere să păţească ceva, să răspundă în vreun fel, pentru faptele săvârşite, pentru corupţie, incompetenţă sau prostie. De regulă, când o lege nu e bună, este schimbată. Legea electorală nu e bună, ne-am convins cu toţii de asta. Aşa că a fost modificată pentru a fi bună, dar nu pentru popor, ci pentru clica de politruci ce se succede la putere. Aşa s-a întâmplat şi cu alte legi. Ultima bătălie este pe cele ale justiţiei. Este de-a dreptul caraghios să dai legi, care favorizează în mod evident o minoritate unită prin doar prin interese, în defavoarea majorităţii, iar apoi să le invoci şi chiar să-i pedepseşti pe cei care îndrăznesc să le încalce. Mistificarea aceasta la scară naţională se face în numele democraţiei. Dar ce treabă avem noi cu democraţia? Pentru asta este nevoie de două sute de ani de cultură democratică, aşa cum au francezii – adică mult mai mult decât cei douăzeci de ani estimaţi de fruntaşul comunist Brucan, la Revoluţie. Ca să avem democraţie trebuie să ne-o dorim, s-o înţelegem şi să fim dispuşi la sacrificii pentru ca să funcţioneze. Iar în acest moment, se pare că prea puţini şi-o doresc, amăgiţi de pomenile nesustenabile de tot felul, ca majorările de salarii bugetare, majorările de pensii, de ajutoare sociale, date de PSD, cu ambele mâini, indiferent la consecinţe. Prin urmare, în numele democraţiei de mucava, Liviu Dragnea şi nu PSD, face tot ce vrea, aproape la fel cum a făcut şi Băsescu. Umple ministerele cu secretari de stat de la el din Teleorman. Împarte şi desface averi. Pune şi dă jos prim miniştri, fără să-i pese de costurile plătite de economia naţională. Ţara întreagă a devenit jucăria lui personală, iar cui nu-i place n-are decât să facă ceea ce au făcut peste cinci milioane de români, adică să plece peste hotare. Eu sunt printre cei care şi-au pierdut speranţa că lucruri bune se vor mai petrece în ţara noastră în viitorul atât de îndepărtat cât pot spera. Nu mai cred că va apărea un lider carismatic şi înţelept care să ne aducă normalitatea, ci vom continua să fim conduşi de şacali cu chip de om, tupeişti, inculţi şi rapace. Nu cred că milioanele de români plecaţi în băjenie pe alte meleaguri se vor mai întoarce, altfel decât în vizită. Nici ei şi nici copiii lor. Nu cred că vom avea vreodată drumuri decente şi autostrăzi, cel puţin nu la noi, în Moldova, care va deveni tot mai izolată, ca un bolnav cronic şi bătrân. Nu cred că vom mai avea medici, în pofida ridicării de noi spitale şi a dotărilor care încep să aducă vag cu cele din Europa occidentală. Dimpotrivă, medicii ni se vor împuţina. Nu cred că vom avea vreodată învăţământ de calitate, cu elevi care să nu mai care kilograme de manuale şi caiete, de dragul celor care le tipăresc şi cu orare supraîncărcate, de dragul păstrării catedrelor. Nu cred că politicienii, poliţiştii, de fapt oricine are o fărâmă de putere nu va încerca să profite de ea pentru a trage foloase care nu i se cuvin, pentru a acoperi, ascunde, minţi. Şi, din păcate, nu cred nici măcar că vocea străzii poate să obţină vreo victorie, pentru simplul motiv că acei care stau în casă sunt cu mult, mult mai mulţi, iar ei sunt mulţumiţi aşa: cei puternici n-au decât să fure dar să le azvârle şi lor o firimitură. O ţară seamănă cumva cu o familie mai mare, măcar prin faptul că vorbim toţi aceeaşi limbă. Cei mai mulţi dintre noi trăim şi între aceleaşi graniţe. La şcoală am fost învăţaţi ce ţară frumoasă şi bogată avem, cu oameni deştepţi şi primitori, o adevărată mândrie. Acum o sută de ani, la Marea Unire, străbunicii noştri, pe bună dreptate, plesneau de mândrie. Însă în anul Centenarului nu cred să mai fie prea mulţi dintre urmaşii lor mândri că sunt români. Eu tocmai v-am spus de ce.