Iată, obişnuita spălare a infractorilor cu gulere albe s-a poticnit. Metoda, cvasi cunoscută, aplicată universal tuturor foştilor şi actualilor demnitari – găsim o vină măruntă cu totul străină de marile furăciuni, în consecinţă justiţia lucrează cu ce primeşte şi dă o pedeapsă la fel de măruntă, omul iese albit, scrobit şi numai bun să-şi continue activitatea nocivă pentru societate – nu prea mai merge. După ce DNA a fost acuzată, în unele cazuri pe bună dreptate, de tergivesarea inexplicabilă a unor dosare, de lipsă de probe serioase sau chiar de abuz în altele, se vede acum confruntată cu un nou şi nedorit scandal: cel al prescrierii deturnărilor uriaşe în cazul licenţelor Microsoft. Ba, mai mult decât atât, toată lumea şi-a adus brusc aminte şi de dosarul EADS, o şi mai mare hoţie decât Microsoft, „uitat” şi acela prin tot felul de sertare. Pornite cu un uriaş halou în media, cele două investigaţii şi procesele care ar fi urmat se anunţau a fi examenele de maturitate ale justiţiei devenite „independente” după aproape 70 ani de subordonare politică şi a noului tip de magistrat român, onest şi curajos. Cruntă dezamăgire! Ambele examene au fost picate ruşinos, dovedind exact ceea se dorea mai puţin: că influenţele marilor potentaţi financiar şi politic au continuat, fără să fi fost deranjate nici măcar de presiunea societăţii civile sau a opiniei publice. Bâlbâielile publice – de la acuzaţiile că procurorul de caz, aflat sub influenţa fostului şef al DNA, acum judecător la Curtea Constituţională, ar fi îngropat dosarul, urmărind voit prescrierea faptelor şi până la argumentele taberei adverse, că de atunci au trecut ani întregi în care actuala conducere ar fi avut destule instrumente la îndemână pentru a urmări finalizarea cazului – nu mai acum chiar nicio importanţă. Cert a rămas doar faptul că, deocamdată, şapte foşti miniştri (şase PSD – prescriere şi un PDL – exonerat) au scăpat de răspunderea penală. În încercarea disperată de salva cât de cât onoarea unei justiţii măcinate de adversităţi ireconciliabile, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ia acum în considerare formularea unui recurs în interesul legii, ultima formă posibilă de resuscitare a întregii investigaţii şi de repunere pe rol a acuzaţiilor. Este foarte posibil ca şi acest recurs să fie tot furtună într-un pahar cu apă, întrucât recursul în interesul legii este o cale procedurală prin intermediul căreia procurorul general al PÎCCJ are dreptul să ceară ÎCCJ să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instantele judecătoreşti. Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de către Secţiile Unite ale ÎCCJ şi se publică în Monitorul Oficial. Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii şi nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Clar, nu-i aşa? În cealaltă mare investigaţie, situaţia nu este cu mult diferită. Contractul s-a dat fără licitaţie, fără proiect, fără altă justificare decât că „trebuie să intrăm în UE”, dar procurorii români au vorbit despre şpăgi enorme şi sume uriaşe deturnate în beneficiul propriu al celor care le-au atribuit. Între subcontractori se regăsesc, ce coincidenţă, şi câteva dintre numele implicate în celălalt mega-furt. Responsabili din partea statului român, premierul Năstase, ministrul de Interne şi un întreg şi de şefi de şefi din sistemul de ordine publică şi siguranţă naţională, au ieşit cu toţii basma curată, investigaţia a rămas baltă. Năstase a pierdut alegerile iar noul ministrul de Interne, Vasile Blaga, a anunţat că denunţă contractul şi că-l va renegocia. Prilej numai bun ca să mai dispară nişte sume. Altă investigaţie, acelaşi rezultat: nimic. Sesizaţi din România, nemţii au pornit propria lor anchetă. S-a ajuns la vârful marilor concerne germane şi, ce să vezi?. Iar nimic, procurorii germani au clasat pur şi simplu cazul. Majoritatea faptelor în cel de al doilea dosar au fost comise până în 2007. De la momentul semnării primelor forme ale contractului, în 2004, au trecut deja 14 ani. Nu cunosc termenele de prescriere şi nici dacă acestea au legătură cu mărimea sumelor calculate de procurori ca prejudiciu, însă mă aştept la noi şi noi anunţuri de prescriere. Nu uit că Voiculescu a fost condamnat, la presiunile lui Băsescu, cu doar o lună înainte ca faptele pentru care fusese trimis în judecată să fi fost prescrise. Nu mai revin nici cu „evadările” reuşite de cel puţin nouă acuzaţi, până acum, în alte mari dosare de corupţie, ale căror prejudicii estimate însumează sute de milioane de euro. Că aceştia, foşti miniştri, primari, preşedinţi sau directori a tot felul de instituţii ale statului, vor face sau nu puşcărie este foarte puţin important în raport cu faptul că nici nu se pune problema recuperării, măcar parţiale, a prejudiciilor presupuse. Şi atunci, se naşte întrebarea firească: sunt reale aceste prejudicii? Şi, dacă da, care este cuantumul lor real? E bine că sunt dezvăluite şi greşelile, uneori impardonabile, ale eroilor anticorupţie, nimeni nu-şi doreşte un stat abuziv. Însă, cu atacurile sale furibunde asupra ei, PSD a reuşit să aducă justiţia, care şi aşa nu avea credibilitate prea mare, la pământ. Dar fără să pună altceva în loc.