Un dens şi variat compendiu de cultură – Lucia OLARU NENATI scriitor

De câteva ierni încoace, sfârşitul lunii ianuarie se petrece la Mizil, adică acolo unde se desfăşoară un festival literar ce poartă numele piesei lui George Ranetti, „Romeo şi Julieta la Mizil”. Conexiunea ce m-a captat iniţial în acest eveniment a fost faptul că această piesă a mizileanului Raneti a fost una dintre cele montate în scena botoşăneană în anii când mă dedicasem conducerii acestui teatru şi când au văzut luminile rampei câteva spectacole de real succes. După ani, am dăruit festivalului de la Mizil afişul realizat în chip inspirat de Mihai Pastramagiu, iar acum acel afiş, înrămat şi transformat în emblemă, străjuieşte solemn şi respectuos toate ceremoniile inaugurale ale acestui festival. De fiecare dată închin câteva minute poveştii acestei întâmplări protocroniste, ceea ce am făcut şi în acest an, când am evocat acea glorioasă distribuţie devenită acum efigie festivalieră. Au jucat în acel spectacol de debut al lui Mihai Mălaimare actori deveniţi legendă: Dan Puric şi Doru Buzea, Viorica Vatamanu şi Roxana Ionescu, Adriana Galben şi Constantin Ghiniţă, Mihai Păunescu, Vali Răcilă – azi Sir Blues! cu toţii producând un mare ecou de aplauze sub candelabrele somptuoase ale Teatrului „Mihai Eminescu”, cel care pe atunci ne adăpostea pe noi toţi cei de pe aceste meleaguri şi care ne plângeam atunci de cumplita autofinaţare, dar nu realizam cât de fericiţi eram aflându-ne sub auspiciile teatrului şi nici nu bănuiam că viitorul ne va lua pentru multă vreme această şansă şi că ani lungi teatrul se va juca în condiţii de front, în timp ce zidurile clădirii se vor ponosi lent dar – sper – nu iremediabil. Încă ceva tulburător ce vreau să subliniez în aceste rânduri: am încheiat enumerarea distribuţiei acelui spectacol cu numele actorului Jean Apostoliu, elogiindu-l încă o dată pentru rolul în travesti pe care l-a jucat în acel spectacol, rol cu nimic mai prejos decât cele celebre altădată ale lui Miluţă Gheorghiu. Intoarsă acasă aveam să aflu că exact în acele zile sufletul său s-a înălţat la ceruri, poate chiar atunci când îl evocam în auzul acelui public elevat din toată ţara. Ideea este una simbolică, ea exprimând sensul că oameni de acest gen, creatorii de har autentic trimişi în lume ca să ridice sufletele semenilor deasupra mocirlei răului, sunt nişte „oameni de patrimoniu” – mă iertaţi dacă mă repet, dar cred că merită – a căror amintire se cuvine păstrată în Pantheonul acestui loc. Cât despre festivalul din acest an, nu emit nimic surprizător reeditând afirmaţiile din alţi ani şi anume că, în ciuda dimensiunilor modeste ale oraşului, sălii şi instituţiei organizatoare – doar un liceu ca oricare altul, condus însă de nişte oameni cultivaţi şi entuziaşti – acest eveniment capătă tot mai mult anvergura unui festival de prestigiu naţional şi nu numai, prin seriozitate, calitate, corectitudine, decenţă, prin numărul mare de participanţi şi de personalităţi prezente, prin luminozitatea atmosferei spirituale. Căci, da, concluzia este că ceea ce s-a petrecut acolo a fost un compendiu concentrat de cultură de o mare diversitate în care am putut urmări lansări de carte încrucişate (cărţi semnate de maestrul Ştefan Cazimir şi Daniel Cristea Enache) dizertaţie despre umor (George Corbu, starostele epigramiştilor), recital de poezie autentică şi spirituale şarje de epigrame susţinute de câştigătorii concursului (printre care şi nelipsitul D.M.Gaftoneanu!), recital de operă susţinut de redutabila Daniela Vladescu, dar şi o altă voce surprinzătoare numită Camelia Florescu şi, nu în ultimul rând, conform trendului aniversar al acestui an centenar, o conferinţă despre spiritul Marii Uniri, susţinută de semnatara acestor rânduri, cei de acolo dovedindu-se a fi mai informaţi cu privire la cercetarea mea pe această temă. Nici arta plastică n-a lipsit, căci pereţii sălii au fost împodobiţi cu fine gravuri semnate de înzestrata Constanţa Abalaşei Donose, iar ca un corolar al evenimentului s-a constituit treptat şi o expoziţie de grafică sui-generis semnată de cunoscutul plastician Mihai Pânzaru-Pim, cel care ne „prindea” spontan pe toţi, la propriu şi la figurat, cu ascuţişul penelului său, dar şi al spiritului său dăruit cu har şi generozitate.