Aşa cum sperau şi cei care produc şirul nesfârşit de scandaluri media, asaltul penalilor asupra justiţiei, deşi nu a încetat o clipă, începe să obosească atenţia publicului şi, mai ales să pălească în faţa problemelor reale şi imediate ale cetăţenilor de rând, respectiv cele financiare. Cu veniturile ciuruite de creşterea taxelor şi a impozitelor, de scumpirea carburanţilor, a mâncării şi a ratelor, creşterile salariale – pentru cei care au beneficiat de ele, fiindcă pentru restul este şi mai grav – s-au rispit în buzunarele largi ale statului, mai înainte de se fi putut bucura cineva de ele. Şi atunci cui îi mai pasă dacă unii dintre membrii grupului infracţional care rupe sistematic din buget mai fac sau nu închisoare, cu atât mai mult cu cât ştim deja că ceea ce ne-ar fi interesat cel mai mult, adică recuperarea măcar a unei părţi din ceea ce au furat, nu s-a realizat şi este clar că nici nu se va realiza vreodată. Dar la ce să te aştepţi când „geniul” economic al guvernului şi autor nedisimulat de către promotorii săi al masacrării stabilităţii economice a ţării, Darius Vâlcov, este un condamnat la opt ani de închisoare, adică infractor dovedit de ÎCCJ (chiar dacă sentinţa nu este definitivă)? Aflu acum că şi alţi „strategi economici” ai PSD alimentează aiurelile care destabilizează ţara, sporite prin aplicare habarnistă de către analfabeţii funcţionali puşi în guvern să semneze decizii din care nu înţeleg o iotă. Unul dintre ei, prof. Cristian Socol, susţine nici mai mult nici mai puţin decât că cei care măsoară performanţele economice ale guvernelor Dragnea, respectiv BNR şi instituţiile europene, utilizează instrumente greşite. Adică nu economia noastră se duce la vale, ci BNR şi UE o măsoară greşit. Următorul pas, certificat şi de circul prin care ne-au făcut de ruşine în PE, va fi ca strategii guvernanţilor să demonstreze că ţările ambasadelor care ne critică şi, în general, întreaga Uniune Europeană, sunt în gravă eroare şi nu vor să înţeleagă cât de bine ne gospodărim. Şi iată cât de bine: strategii mai sus menţionaţi au calculat cum să elimine din economie discrepanţele de taxare a forţei de muncă. Au unit contribuţiile sociale în dreptul angajatului, pretinzând că asta este debirocratizare. În realitate, unul dintre scopuri era altul: să atingă cu contribuţiile unite toate veniturile independente, să le taxeze exact ca pe salarii, deşi sunt două chestiuni complet diferite. Ca să disimuleze ilegalitatea asta au venit cu soluţia unui soi de forfetar pe care l-au legat de o sumă simbolică – valoarea salariului minim pe economie, fixat prin lege şi nu de piaţa muncii – de 1.900 de lei. Oricât ai câştiga, cât nu eşti sub aceşti 1.900 de lei lunar, plăteşti o sumă fixă de 8.000 de lei. Pare o măsură uşor de administrat. Dar are două handicapuri irecuperabile: cum naiba să-i ceri unui om care câştigă între 1.900 şi 2.000 lei lunar, cam majoritatea adică, să-ţi dea din puţinul ăsta 8.000 de lei pe an, în afară de impozitele pentru casă şi maşină? Al doilea este plata efectivă. Nu e greu de imaginat ce se va întâmpla cu oamenii care-şi vedeau de viaţă până acum în ziua în care vor avea de plătit contribuţia trimestrială. Cei care care câştigă 1.900 de lei lunar vor avea în buzunar cam un salariu întreg. Ce vor face, că trebuie să-i ducă la ANAF? Au facturi, copii la şcoală, cheltuieli casnice, o maşină veche de întreţinut, iar divertismentul nici nu-l mai pun la socoteală. Cel mai probabil este că vor face cale întoarsă. Şi astfel, vor pune în pericol tocmai veniturile statului. Unii vor renunţa să plătească o parte dintre taxele curente sau doar le vor amâna. Una peste alta, indiferent de opţiunile lor, ţara va avea din nou câteva sute de mii de datornici, persoane fizice. De ce spun din nou? Păi fiindcă aşa s-a întâmplat în anii 90. Cam asta este performaţa economică pe care „nu vor să o înţeleagă” străinii ăia răi, şi anume că ne-am întors cu aproape 30 ani în urmă. Ca şi atunci, România a fost şi rămâne ţara din UE cu cei mai mulţi cetăţeni care au un loc de muncă, dar trăiesc sub limita pragului oficial de sărăcie. De ce era nevoie să mai strângă încă odată bani de la populaţie, după nenumăratele taxe, impozite şi accize inventate în ultimii 10-15 ani? Fiindcă aparatul de stat, gâtuit de o legislaţie neomogenă, incongruentă şi, pe alocuri, voit lacunară, sufocat de incompetenţele generate de un nepotism fără precedent, nu poate să producă nici măcar fondurile care se cuvin statului prin lege. Cel mai recent raport al Curţii de Conturi pentru anul trecut arată erori financiar-contabile de peste nouă miliarde de euro în instituţiile statului şi invocă prejudicii de peste 150 de milioane de euro. Şi este doar o evaluare, că nici Curtea de Conturi nu este populată de cine ştie ce Dumnezei ai finanţelor. În anul celei mai puternice creşteri economice din ultimele decade, deficitul comercial creşte văzând cu ochii, deficitul de cont curent se duce spre Everest, iar cetăţenilor li se strânge şi ultima brumă de bani. În condiţiile acestea, dacă războiul hoţilor cu justiţia a scos câteva sute de mii de oameni în stradă, foamea ar trebui să scoată câteva milioane, indiferent de perdelele de fum pe care grupul infracţional le lansează, în încercarea de a scăpa din încercuire.