„Dumnezeu, prima oară/Când a plâns printre astre/El a plâns peste ţară/Cu lacrima limbii noastre”. Aşa au cântat minunat şi au recitat de curând frumoşii copii de la liceul gazdă – cel Sportiv (!) – dar şi oaspeţii lor, deja tradiţionali, veniţi de peste Prut, din Pererita copilăriei visătoare a lui Grigore Vieru, pentru a şasea oară şi în acest februarie aniversar, sub titlul „Grigore Vieru – poet al sufletului românesc”. Şi, cum nu se putea altfel, ceremonia a început în acordurile corului Liceului Pedagogic, păstorit şi dirijat de către ubicuul profesor Laurenţiu Palade, maestru sine de ceremonii qua non al sărbătorilor de elită, dar şi al armoniilor prezentului nostru muzical, cel ce duce mai departe performanţele unor înaintaşi precum a fost regretatul profesor Gheorghe Cojocaru. Decorul sălii era, fireşte, şi el adecvat evenimentului, cu imagini şi texte evocatoare pentru marele poet, cu o superbă expoziţie de icoane, cu jerbe de flori, şi stele aurii pe pupitre şi cu însemnele consursului literar ce aduna mulţi copii talentaţi. Şi de ce această sărbătoare tocmai aici, la Botosani, loc deja parcelat la milimetru de mari umbre creatoare? Pentru că Grigore Vieru a venit şi a de-venit şi aici un „cetăţean de onoare fără portofoliu”, după spusa compeurului (de astă dată) Traian Apetrei, aflat într-un adevărat turneu cultural prin toate manifestările, mai vijelios ca oricând. Adică, pe de o parte, prezenţa lui Vieru de multe ori la Botoşani, cu mult înainte de revoluţie, în primul rând cu acel spectacol şi turneu memorabil din vara lui 89, a însemnat un nemaipomenit coup-de-foudre cu publicul botoşănean care l-a primit ca pe un Mesia. Pe de altă parte, el n-a mai ajuns la rând atunci când s-au acordat, de facto, Premiile Eminescu şi titlurile de onoare aferente căci, pe semne că nu va fi îndeplinit criteriile de valoare! Dar nu-i bai, fiecare ediţie a festivalului ce-i poartă numele, ca şi atitudinea publicului vorbesc despre un ataşament de acest oraş cum doar cei aparţinători pot avea. Şi nici nu se poate altminteri, căci dacă este cineva care să poată întrupa cu asupră de măsură spiritul acestui an, cel al Centenarului Marii Uniri, apoi Grigore Vieru este acela, căci el întrupează în eterica şi diafana sa fiinţă devenită umbră sidefie însuşi dorul ardent şi organic de această Unire pe care a dorit-o, a râvnit-o, a visat-o întreaga sa viaţă mai sincer decât oricine altcineva, aşa încât putem spune că el este însuşi simbolul ideal al acesteia. Asta pentru că acest poet şi-a iubit patria cu toate însemnele ei (limbă, scris, cultură, literatură, istorie etc.) şi a luptat pentru ea cu atâta înverşunare cum numai mama poate fi iubită şi apărată. Aşa fragil şi bun ca pâinea despre care a scris atât de frumos, el ar fi fost în stare să ucidă literalmente pe cel ce a întreprins, fie şi în cuvinte, demersul de-a viola fiinţa României atât de venerată de el, ca şi de înaintaşul său de la Ipoteşti, acela care-i dorea sincer şi înalt „la trecutu-ţi mare, mare viitor!”, dovedindu-se astfel amândoi a fi nu numai poeţi, ci şi mari conştiinţe. Despre aceste şi atâtea alte lucruri au cuvântat nu numai elevii, ci şi câţiva dintre oamenii de cultură ai locului, fiecare după ighemoniconul său, precum poeta Maria Baciu, istoricul şi muzeograful frumos cuvântător Gigi Median, profesorii creatori, (unii matematicieni ca Ion Barbu!) Georgică Manole, Gabriel Alexe, Al. D. Funduianu ori venerabilul Ion Ilie ş.a., dar nu o dată, şi profesoara Diana Sofian cea care, împreună cu Traian Apetrei, a asigurat cu talent şi aplomb comperajul manifestării. Desigur că subsemnata n-a fost chemată acolo doar ca martor, deşi era destul şi atât, ci în primul rând, pentru „vina de neuitat” de a-l fi cunoscut îndeaproape pe poetul sărbătorit, de-a fi uneltit şi prilejuit în acele vremi potrivnice prezenţa şi ataşarea lui de oraşul eminescian, pentru calda onoare de-a fi fost numită de acesta drept „sora mea” şi în esenţă, pentru şansa de-a fi împroprietărit ţinutul botoşănean cu amintirea prezenţei sale. Nu contenesc să mă minunez şi să mulţumesc pentru acest semn de graţie ce mi s-a dăruit dinspre Regatul Marilor Poeţi şi de adevărul celor scrise într-un titlu dintr-un alt an căruia, negăsindu-i nici o concurenţă şi nici o obiecţie, m-am văzut nevoită să-l repet şi acum ca unul devenit realitate perenă. Şi asta înţelegând că, într-adevăr, şi aici: „eternitatea sa va ninge mereu imaculat peste luna februarie, prelungind fără hiatus, idealitatea argintiului ianuarie eminescian, ca un simbol al jertfei neîntinate şi al tinderii către perfecţiune”.